Suntem aici pentru tine!

+40241 660 336

NPA Laborator Analize Medicale Constanta

  • NPA Laborator Analize Medicale Constanta
    NOUTATI
    Bartonella Henselae-Boala zgarieturii de pisica: Infectia cu Bartonella Henselae
    Infecția cu Bartonella henselae sau boala zgârieturilor de pisică

    Transmisie

    Oamenii se infectează cu Bartonella henselae de la zgârieturile pisicilor domestice sau sălbatice, în special ale pisicilor.
    Pisicile pot avea purici care poartă bacteria Bartonella henselae. Aceste bacterii pot fi transmise de la o pisică la o persoană în timpul unei zgârieturi care este contaminată cu fecale de purici.

    Pisicile infectate care ling o rană deschisă sau o mușcătură a unei persoane pot, de asemenea, să răspândească bacteria.

    Unele dovezi sugerează că aceste bacterii se pot transmite direct la oameni prin mușcătura puricilor de pisică infectați, dar acest lucru nu a fost dovedit.Infecția cu Bartonella henselae apare cel mai adesea la copiii cu vârsta sub 15 ani.

    Pisicile străzii sunt mai susceptibile decât animalele de companie de a fi infectate cu Bartonella henselae.

    Semne și simptome

    Febră slabă
    Noduli limfatici măriți și sensibili care apar la 1-3 săptămâni după expunerea la o pisică
    O papulă sau pustulă la locul zgârieturii
    Rareori, pot apărea infecții ale ochiului, ficatului, splinei, creierului, oaselor sau valvelor inimii.

    Unele dintre aceste infecții apar în principal la persoanele cu un sistem imunitar slăbit, cum ar fi cele cu infecție HIV avansată.

    Endocardită
    Ca și în cazul multor specii de Bartonella, B. henselae poate provoca uneori o infecție a valvelor inimii, numită endocardită.

    Prevenire
    Evitați zgârieturile, mușcăturile și lingerile pisicilor, în special de la pisoi sau de la pisici vagaboande.
    Acest lucru este deosebit de important pentru persoanele care au un sistem imunitar slăbit.
    Spălați-vă imediat pe mâini după ce ați atins pisici.
    Discutați cu medicul veterinar despre produsele de prevenire a puricilor pentru pisica dvs. (Nu utilizați niciodată produse care conțin permetrin pe pisici).
    Țineți pisicile în casă și departe de pisicile vagaboande.
    Persoanele care au un sistem imunitar slăbit ar trebui să evite să dețină pisici cu vârsta mai mică de un an.


    Diagnosticare și testare
    Infecția cu Bartonella henselae poate fi diagnosticată clinic la pacienții cu semne și simptome tipice și cu un istoric de expunere compatibil.

    Serologia ajuta la diagnosticarea Bartonella henselae, deși reactivitatea încrucișată cu alte specii de Bartonella poate limita interpretarea.

    La NPA Laborator Analize Medicale ai acces la urmatoarele teste pentru depistarea infectiei cu Bartonella henselae:
    Bartonella henselae - Ac IgG si IgM (KATZE)*
    Bartonella henselae ADN-PCR in tesut biopsie/punctie (BAHPCR)*
    Bartonella henselae si quintana Ac IgG si IgM (BART)*
    Test de partenitate
    La NPA Laborator Analize Medicale Test de paternitate.

    Ce este un test de paternitate ADN?

    Acidul dezoxiribonucleic, sau ADN, este materialul genetic pe care îl moșteniți de la mama și de la tatăl dumneavoastră.
    Un test de paternitate ADN utilizează ADN, de obicei prelevat dintr-un tampon de obraz, pentru a determina dacă un bărbat este tatăl biologic al copilului.

    Cât de precis este un test de paternitate ADN?

    Testele de paternitate ADN sunt extrem de precise. Un test poate arăta cu o precizie de 99,9% dacă un bărbat nu este tatăl biologic al unei persoane.

    De ce au nevoie oamenii de teste de paternitate ADN?

    Stabilirea paternității poate fi importantă din mai multe motive. Aceasta poate ajuta:Câștigarea drepturilor legale la pensia alimentară, custodia copilului, beneficii de securitate socială și moștenire.
    Identificarea legăturilor cu afecțiuni genetice care vă pot afecta sănătatea pe termen lung.

    Conditii de testare:

    Ambii parinti trebuie sa participe la testare( in cazul minorilor).

    Parintilor li se va recolta cate doua eprubete de sange

    Pentru copii mici vom recolta un exsudat bucal.
    Daca copilul este suficient de mare i se va recolta o eprubeta de sange.

    Rezultatul va fi disponibil in aproximativ 28 de zile lucratoare.

    Recomandari pentru recoltare:

    - copii nu au voie sa manance sau sa bea cu cel putin 30 de minute inainte de recoltarea probei. La nevoie, se poate clati cu putina apa.
    -sugarii trebuie alaptati cu o ora inaintea recoltarii probei.

    Cat costa testul?

    - Test de paternitate 2700RON

    Testul de paternitate nu vine insotit de raport legal!
    Testul neoBona
    Ce este neoBona?
    Noua generație de Test Prenatal Neinvaziv
    • SIGUR Bazat pe tehnologie de vârf.
    • RAPID Rezultate după 7 zile lucrătoare.
    • CU ACURATEȚE Rata totală de detecție a sindroamelor Down, Edwards și Patau este peste 99%.
    • FĂRĂ RISC Neinvaziv pentru făt.
    • SIMPLU Doar o probă de sânge de la mamă.
    De ce să alegeți neoBona?

    ÎNCREDERE
    neoBona le dă părinților încredere că orice anomalie cromozomială a fătului poate fi detectată devreme în timpul sarcinii. Un test neinvaziv nu aduce nici un risc viitorului bebeluș.

    CONSILIERE OFERITĂ DE PROFESIONIȘTI
    Consilierea genetică este recomandată înainte de efectuarea testului. neoBona este singurul test prenatal disponibil care asigură suport pentru medicul dumneavoastră prin echipa sa de peste 1000 de medici și experți în genetică.

    APROAPE DE DUMNEAVOASTRĂ

    Prin NPA Laborator Analize Medicale, aveți acces la o ampla retea de recoltare din Constanta.

    INOVAȚIE PRIN TEHNOLOGIE
    Dezvoltat împreună cu Illumina, lider mondial în secvențierea ADN, integrează tehnologie de vârf pentru a oferi un test prenatal neinvaziv inovator.

    FRACȚIE FETALĂ
    Spre deosebire de celelalte teste prenatale, neoBona analizează în mod unic ADN-ul fetal extracelular liber, folosind o tehnologie de măsurare a dimensiunilor acestuia, fapt care îmbunătățește acuratețea rezultatului.

    BIOINFORMATICĂ DE ULTIMĂ GENERAȚIE
    Un algoritm inovator generează TSCORE (Scorul de trisomie) folosind profunzimea secvențierii, procentul de ADN fetal liber extracelular, cuantificarea și măsurarea dimensiunilor fragmentelor, pentru a obține rezultate validate chiar și atunci când fracția fetală este mică.

    ACURATEȚE
    Screeningul convențional de trimestrul întâi constă într-o analiză de sânge și un examen echografic și oferă doar un index de risc statistic. 
    neoBona analizează direct ADN-ul fetal extracelular liber și oferă astfel un grad sporit de acuratețe: detecție mai bună și mai puține rezultate fals pozitive.

    SENSIBILITATEA
    Screeningul convențional de trimestrul întâi are o sensibilitate de aproximativ 90%: din 100 de feți cu sindromul Down (trisomia 21), 10 nu vor fi detectați (rezultate fals negative).
    Sensibilitatea testului neoBona pentru sindroamele Down, Edwards și Patau este peste 99%.

    SPECIFICITATEA

    Screeningul convențional de trimestrul întâi are o specificitate de 95%. Altfel spus, din 100 de sarcini fără probleme, 5 vor fi încadrate la categoria cu risc înalt, ceea ce duce la anxietate, consiliere, testări suplimentare (ca de exemplu amniocenteză). Specificitatea foarte înaltă a testului neoBona reduce numărul de rezultate fals pozitive la 1 din 1,500 de sarcini, scăzând astfel anxietatea și diagnosticele prenatale nenecesare.
    1. Cele mai frecvente trisomii
    O trisomie înseamnă prezența a trei exemplare dintr-un cromozom în loc de două cât este normal. neoBona detectează următoarele trisomii:
    • Trisomia 21 sau sindromul Down este cea mai frecventă trisomie; copiii afectați pot avea deficit intelectual ușor sau moderat, defecte cardiace și/sau alte tulburări.
    • Trisomia 18 sau sindromul Edwards se caracterizează printr-o incidență mare a avorturilor spontane. Copiii afectați prezintă malformații și retard mintal severe și supraviețuiesc rareori peste vârsta de 1 an. 
    • Trisomia 13 sau sindromul Patau se caracterizează printr-o incidență mare a avorturilor spontane. Copiii născuți cu Patau au retard mintal sever, pot avea malformații cardiace congenitale severe precum și alte patologii și supraviețuiesc rareori peste vârsta de 1 an.

    2. Modificări ale cromozomilor sexuali
    Varianta neoBona Avansat poate detecta modificări ale numărului de cromozomi sexuali, care se pot asocia cu sindroame mai ușoare cum ar fi:
    • Sindromul Turner (45, X), absența unui cromozom X la fete.
    • Sindromul Klinefelter (47, XXY), prezența unui cromozom X în plus la băieți. 

    3. Microdeleții și alte aneuploidii
    Testul Prenatal Panel Extins poate detecta suplimentar mici anomalii comozomiale rare, numite microdeleții, precum și aneuploidii ale tuturor cromozomilor.

    Variante de test neoBona
    Sunt disponibile mai multe opțiuni; medicul împreună cu dumneavoastră va stabili care este cel mai potrivit.


    1.neoBona *Trisomiile 21, 18, 13 + sex fetal (opțional)  1950 lei
    Tehnologie NGS paired-end 
    Fracție fetală   

    2.neoBona Avansat Trisomiile 21, 18 și 13 + aneuploidii X,Y + sex fetal 2150 lei.
    Tehnologie NGS paired-end
    Fracție fetală

    *Variantă disponibilă pentru gemeni. Dacă selectați opțiunea ”sex fetal” atunci când este o sarcină cu gemeni, se va cerceta prezența cromozomului Y.
    Dacă acesta este detectat, cel puțin unul din feți este de sex masculin.
    Rezultatele sunt în general disponibile în 5 zile lucrătoare pentru testele neoBona și neoBona Avansat.


    Diabetul de tip 2
    Înțelegerea diabetului de tip 2
    Diabetul de tip 2 este o afecțiune cronică în care nivelurile de zahăr, sau glucoză, se acumulează în sânge. În mod obișnuit, hormonul insulină ajută la transferul glucozei din sânge în celule, unde este folosită pentru energie. Dar, în cazul diabetului de tip 2, celulele corpului dumneavoastră nu sunt capabile să răspundă la insulină atât de bine pe cât ar trebui. În stadiile ulterioare ale afecțiunii, este posibil ca organismul dumneavoastră să nu producă suficientă insulină.Diabetul de tip 2 necontrolat poate duce la niveluri cronice ridicate ale glicemiei, care pot provoca mai multe simptome și pot duce, eventual, la complicații grave.

    Simptomele diabetului de tip 2
    În cazul diabetului de tip 2, organismul dumneavoastră nu este capabil să utilizeze în mod eficient insulina pentru a aduce glucoza în celule.
    Acest lucru face ca organismul dumneavoastră să se bazeze pe surse alternative de energie în țesuturile, mușchii și organele dumneavoastră.
    Aceasta este o reacție în lanț care poate provoca o varietate de simptome.
    Diabetul de tip 2 se poate dezvolta lent. Simptomele pot fi ușoare și ușor de respins la început.
    Primele simptome pot include:
    • foame constantă
    • o lipsă de energie
    • oboseală
    • sete excesivă
    • urinare frecventă
    • vedere încețoșată
    • durere, furnicături sau amorțeală la nivelul mâinilor sau picioarelor
    Pe măsură ce boala progresează, simptomele devin mai severe și pot provoca unele complicații potențial periculoase.
    Dacă nivelul glicemiei a fost ridicat pentru o perioadă lungă de timp, complicațiile pot include:
    • probleme oculare (retinopatie diabetică)
    • senzații de amorțeală la nivelul extremităților sau neuropatie
    • afecțiuni renale (nefropatie)
    • boli ale gingiilor
    • atac de cord sau accident vascular cerebral
    Cauzele diabetului de tip 2
    Insulina este un hormon care apare în mod natural. Pancreasul dumneavoastră îl produce și îl eliberează atunci când mâncați. Insulina ajută la transportul glucozei din sânge către celulele din organism, unde este folosită pentru energie.
    Dacă aveți diabet de tip 2, corpul dumneavoastră devine rezistent la insulină. Organismul dumneavoastră nu mai folosește hormonul în mod eficient. Acest lucru vă obligă pancreasul să lucreze mai mult pentru a produce mai multă insulină. În timp, acest lucru poate deteriora celulele din pancreasul dumneavoastră.
    În cele din urmă, este posibil ca pancreasul dumneavoastră să nu mai fie capabil să producă deloc insulină. Dacă nu produceți suficientă insulină sau dacă organismul dvs. nu o folosește eficient, glucoza se acumulează în sânge. Acest lucru face ca celulele corpului dumneavoastră să fie lipsite de energie. Medicii nu știu exact ce anume declanșează această serie de evenimente. Este posibil să aibă legătură cu disfuncția celulelor din pancreas sau cu semnalizarea și reglarea celulară. În timp ce alegerile legate de stilul de viață sunt de obicei cele care declanșează diabetul de tip 2, este posibil să aveți mai multe șanse să fiți diagnosticat cu acesta dacă:
    • există o predispoziție genetică la dezvoltarea diabetului de tip 2 în familia dumneavoastră
    • există o predispoziție genetică la dezvoltarea obezității în familia dumneavoastră, care poate crește riscul de rezistență la insulină și diabet
    • aveți cel puțin 45 de ani

    În timp ce declanșatorul definitiv al diabetului de tip 2 este rezistența organismului dumneavoastră la insulină, există de obicei o combinație de factori care vă sporesc riscul de apariție a acestei rezistențe.

    Care este riscul meu de a dezvolta diabet de tip 2?
    Șansele dumneavoastră de a dezvolta diabet de tip 2 depind de mai mulți factori. Unii dintre acești factori, cum ar fi istoricul familial, nu pot fi schimbați, dar factorii legați de stilul de viață, cum ar fi dieta și exercițiile fizice, pot fi modificați pentru a vă reduce șansele de a dezvolta diabet de tip 2.

    Aveți un risc crescut de a dezvolta diabet de tip 2 dacă:
    • aveți prediabet
    • aveți mai multe mutații genetice asociate cu diabetul de tip 2
    • aveți un istoric familial de diabet
    • ați fost diagnosticat cu tensiune arterială ridicată
    • aveți vârsta de peste 45 de ani
    • sunt supraponderali
    • sunt activi din punct de vedere fizic de mai puțin de 3 ori pe săptămână
    • au avut diabet gestațional (diabet în timpul sarcinii)
    • au născut un copil care a cântărit mai mult de 3,5 kg
    • au un nivel scăzut de HDL, cunoscut sub numele de "colesterol bun"
    • au un nivel ridicat de trigliceride
    • suferă de depresie
    • au antecedente de boli de inimă sau accident vascular cerebral
    • au sindromul ovarelor polichistice (SOPC)
    Testarea genetică pentru diabetul de tip 2
    Sunt disponibile teste pentru unele dintre mutațiile genetice asociate cu diabetul de tip 2.
    Cu toate acestea, riscul crescut pentru o anumită mutație este mic. Alți factori sunt predictori mult mai exacți pentru a determina dacă veți dezvolta diabet de tip 2, printre care se numără:
    indicele de masă corporală (IMC)
    istoricul familiei dvs.
    tensiunea arterială ridicată
    nivelul ridicat al trigliceridelor și al colesterolului
    un istoric de diabet gestațional

    Sfaturi pentru prevenirea diabetului
    Interacțiunile dintre genetică și mediu fac dificilă identificarea unei cauze certe a diabetului de tip 2.
    Cu toate acestea, asta nu înseamnă că nu vă puteți reduce riscul prin modificarea obiceiurilor dumneavoastră.
    Studiul Diabetes Intervention Accentuating Diet and Enhancing Metabolism (DIADEM,) un studiu clinic randomizat de amploare a persoanelor cu diabet de tip 2, sugerează că pierderea în greutate și creșterea activității fizice pot preveni sau inversa diabetul de tip 2 precoce.
    Nivelurile de glucoză din sânge au revenit la niveluri normale în unele cazuri și majoritatea participanților au experimentat o remisiune a diabetului.
    Alte analize ale mai multor studii au raportat rezultate similare.
    Iată câteva lucruri pe care puteți începe să le faceți de astăzi pentru a vă reduce riscul de diabet de tip 2:
    Începeți un program de exerciții fizice
    Adăugați încet-încet activitatea fizică în rutina zilnică, dacă puteți. De exemplu, luați scările în locul liftului sau parcați mai departe de intrările în clădiri. Puteți încerca, de asemenea, să faceți o plimbare în timpul prânzului.Odată ce sunteți pregătit, puteți începe să adăugați la rutina dvs. antrenamentul cu greutăți ușoare și alte activități cardiovasculare. Încercați să faceți 30 de minute de exerciții fizice în fiecare zi.
    Discutați cu medicul dumneavoastră înainte de a începe o rutină de exerciții fizice. Acesta vă poate ajuta să creați un plan care să vă completeze nevoile și abilitățile, astfel încât să puteți face exerciții fizice în siguranță și să profitați de beneficiile sale pentru sănătate.
    Creați un plan de masă echilibrat
    Gătitul propriilor mese este cel mai simplu mod de a face alegeri bogate în nutrienți.
    Elaborați un plan de masă săptămânal care să includă feluri de mâncare pentru fiecare masă. Aprovizionați-vă cu toate alimentele de care veți avea nevoie și faceți o parte din munca de pregătire din timp.
    Puteți să vă obișnuiți și dvs.
    Începeți prin a vă planifica prânzurile pentru săptămână.
    Odată ce vă simțiți confortabil cu asta, puteți planifica mese suplimentare.

    Pe scurt
    Cunoașterea factorilor de risc pentru diabetul de tip 2 vă poate ajuta să faceți schimbări pentru a preveni apariția acestei afecțiuni.
    Spuneți medicului dumneavoastră despre istoricul familial cu diabet de tip 2. Acesta poate decide dacă testarea genetică este potrivită pentru dumneavoastră. De asemenea, aceștia vă pot ajuta să vă reduceți riscul prin schimbări în stilul de viață.
    De asemenea, este posibil ca medicul dumneavoastră să dorească să vă verifice în mod regulat nivelul de glucoză. Testarea îi poate ajuta la detectarea timpurie a anomaliilor glicemiei sau la identificarea semnelor de avertizare a diabetului de tip 2.
    Diagnosticul și tratamentul timpuriu pot avea un impact pozitiv asupra perspectivelor dumneavoastră.

    Analize pentru diabet:
    Hipotiroidismul. Tot ce trebuie sa stiti despre hipotiroidism
    Hipotiroidismul. Tot ce trebuie să știți despre hipotiroidism

    Ce este hipotiroidismul?
    Hipotiroidismul apare atunci când organismul dumneavoastră nu produce suficienți hormoni tiroidieni. Tiroida este o glandă mică, în formă de fluture, care se află în partea din față a gâtului dumneavoastră. Aceasta eliberează hormoni pentru a ajuta organismul dumneavoastră să regleze și să utilizeze energia.
    Tiroida este responsabilă pentru furnizarea de energie pentru aproape fiecare organ din corpul dumneavoastră.
    Ea controlează funcții precum modul în care bate inima dumneavoastră și cum funcționează sistemul digestiv. Fără cantitatea potrivită de hormoni tiroidieni, funcțiile naturale ale organismului dumneavoastră încep să încetinească.
    Numit și hipotiroidie hipoactivă, hipotiroidismul afectează mai frecvent femeile decât bărbații.
    Afectează în mod obișnuit persoanele cu vârsta de peste 60 de ani, dar poate începe la orice vârstă.
    Poate fi descoperit printr-un test de sânge de rutină sau după ce încep simptomele.
    Hipotiroidismul subclinic este numele dat unei forme timpurii, ușoare a afecțiunii.
    Dacă ați fost diagnosticat recent cu hipotiroidism, este important să știți că tratamentul este considerat simplu, sigur și eficient.
    Cele mai multe tratamente se bazează pe suplimentarea nivelurilor tale scăzute de hormoni cu hormoni artificiali.
    Acești hormoni vor înlocui ceea ce corpul dumneavoastră nu produce singur și vor ajuta la revenirea la normal a funcțiilor organismului dumneavoastră.

    Cât de frecvent este hipotiroidismul?
    Hipotiroidismul este o afecțiune destul de frecventă. Aproximativ 4,6% dintre americanii cu vârste de 12 ani și peste au hipotiroidism. În general, aproximativ 10 milioane de persoane din Statele Unite trăiesc cu această afecțiune.
    Boala devine mai frecventă odată cu vârsta. Persoanele de peste 60 de ani se confruntă mai frecvent cu ea.
    Femeile sunt mai predispuse să aibă o tiroidă hipoactivă.
    De fapt, 1 din 8 femei va dezvolta hipotiroidism.

    Care sunt semnele și simptomele hipotiroidismului?
    Semnele și simptomele hipotiroidismului variază de la o persoană la alta.
    Gravitatea afecțiunii afectează, de asemenea, ce semne și simptome apar și când apar.
    De asemenea, simptomele sunt uneori dificil de identificat.Primele simptome pot include creșterea în greutate și oboseala.
    Ambele devin mai frecvente pe măsură ce îmbătrânești, indiferent de sănătatea tiroidei tale.
    Este posibil să nu vă dați seama că aceste schimbări sunt legate de tiroida dumneavoastră până când apar mai multe simptome.
    Cele mai frecvente semne și simptome ale hipotiroidismului includ:

    • oboseală
    • creșterea în greutate
    • față umflată, sensibilă
    • depresie
    • constipație
    • senzație de frig
    • scăderea transpirației
    • ritm cardiac încetinit
    • colesterol ridicat în sânge
    • piele uscată
    • păr uscat și subțire
    • tulburări de memorie
    • dificultăți de fertilitate sau modificări menstruale
    • slăbiciune musculară
    • rigiditate, dureri și sensibilitate musculară
    • durere și rigiditate la nivelul articulațiilor
    • răgușeală

    La majoritatea oamenilor, simptomele bolii evoluează treptat, pe parcursul mai multor ani.
    Pe măsură ce tiroida încetinește din ce în ce mai mult, simptomele pot fi identificate mai ușor.
    Desigur, multe dintre aceste simptome devin, de asemenea, mai frecvente odată cu vârsta în general.
    Dacă bănuiți că simptomele dumneavoastră sunt rezultatul unei probleme tiroidiene, discutați cu medicul dumneavoastră.
    Acesta poate recomanda un test de sânge pentru a determina dacă aveți hipotiroidism.

    Care sunt cauzele hipotiroidismului?
    Cauzele comune ale hipotiroidismului sunt descrise mai jos.
    Tiroidita Hashimoto
    Sistemul dumneavoastră imunitar este conceput pentru a proteja celulele organismului împotriva bacteriilor și virușilor invadatori.
    Atunci când bacterii sau viruși necunoscuți pătrund în corpul dumneavoastră, sistemul imunitar răspunde trimițând celule de luptă pentru a distruge celulele străine. Uneori, organismul dumneavoastră confundă celulele normale, sănătoase, cu celulele invadatoare. Acest lucru se numește răspuns autoimun. Dacă răspunsul autoimun nu este reglat sau tratat, sistemul dumneavoastră imunitar poate ataca țesuturile sănătoase.
    Acest lucru poate cauza probleme medicale grave, inclusiv afecțiuni precum hipotiroidismul.
    Tiroidita Hashimoto este o afecțiune autoimună și cea mai frecventă cauză a unei tiroide hipoactive în Statele Unite.
    Această boală vă atacă glanda tiroidă și provoacă o inflamație cronică a tiroidei.
    Inflamația poate reduce funcția tiroidiană.
    Afectează cel mai frecvent femeile de vârstă mijlocie, dar poate apărea la bărbați și copii. Această afecțiune se întâlnește, de asemenea, în familii. Dacă un membru al familiei a fost diagnosticat cu această boală, atunci riscul ca dumneavoastră să o aveți este mai mare.

    Tratamentul pentru hipertiroidism
    Dacă glanda dvs. tiroidă produce prea mulți hormoni tiroidieni, aveți o afecțiune cunoscută sub numele de hipertiroidism.
    Tratamentul pentru această afecțiune are ca scop reducerea și normalizarea producției de hormoni tiroidieni.
    Uneori, tratamentul poate face ca nivelurile hormonului tiroidian să rămână scăzute permanent. Acest lucru se întâmplă adesea după tratamentul cu iod radioactiv.
    Îndepărtarea chirurgicală a tiroidei dvs.
    Dacă întreaga glandă tiroidă este îndepărtată ca urmare a problemelor tiroidiene, veți dezvolta hipotiroidism.
    Utilizarea medicamentelor pentru tiroidă pentru tot restul vieții este tratamentul principal. Dacă este îndepărtată doar o parte a glandei, este posibil ca tiroida dvs. să fie în continuare capabilă să producă suficienți hormoni pe cont propriu.
    Testele de sânge vor ajuta la determinarea cantității de medicamente pentru tiroidă de care veți avea nevoie.
    Radioterapie
    Dacă ați fost diagnosticat cu cancer la cap sau la gât, limfom sau leucemie, este posibil să fi fost supus la radioterapie. Radiațiile utilizate pentru tratamentul acestor afecțiuni pot încetini sau opri producția de hormoni tiroidieni. Acest lucru va duce aproape întotdeauna la hipotiroidism.

    Care sunt factorii de risc pentru hipotiroidism?
    Factorii care pot crește riscul de a dezvolta hipotiroidism includ:
    • faptul că sunteți femeie
    • vârsta de cel puțin 60 de ani
    • antecedente familiale de hipotiroidism
    • să aveți anumite afecțiuni autoimune, cum ar fi sindromul Sjögren și diabetul de tip 1
    Cum se diagnostichează hipotiroidismul?
    Două instrumente principale sunt folosite pentru a determina dacă aveți hipotiroidism, o evaluare medicală și testele de sânge.
    Evaluarea medicală
    Medicul dumneavoastră va efectua un examen fizic complet și un istoric medical. Ei vor verifica dacă există semne fizice de hipotiroidism, inclusiv:
    piele uscată
    reflexe încetinite
    umflături la nivelul gâtului
    un ritm cardiac mai lent
    În plus, medicul vă va cere să raportați orice simptome pe care le-ați avut, cum ar fi oboseala, depresia, constipația sau senzația constantă de frig.
    Dacă aveți un istoric familial cunoscut de afecțiuni tiroidiene, spuneți-i medicului dumneavoastră în timpul acestui examen.

    Teste de sânge
    Testele de sânge sunt singura modalitate de a confirma în mod fiabil un diagnostic de hipotiroidism.
    Un test pentru hormonul de stimulare a tiroidei (TSH) măsoară cantitatea de TSH pe care o creează glanda ta hipofizară:
    Dacă tiroida dumneavoastră nu produce suficienți hormoni, glanda pituitară va crește TSH pentru a crește producția de hormoni tiroidieni.
    Dacă aveți hipotiroidism, nivelul TSH va fi ridicat, deoarece organismul dumneavoastră încearcă să stimuleze mai multă activitate a hormonilor tiroidieni.
    Dacă aveți hipertiroidism, nivelurile TSH vor fi scăzute, deoarece organismul dumneavoastră încearcă să oprească producția excesivă de hormoni tiroidieni.
    Un test al nivelului de tiroxină (T4) este, de asemenea, util în diagnosticarea hipotiroidismului.
    T4 este unul dintre hormonii produși direct de tiroida dumneavoastră.
    Folosite împreună, testele T4 și TSH ajută la evaluarea funcției tiroidiene.
    În mod obișnuit, dacă aveți un nivel scăzut de T4 împreună cu un nivel ridicat de TSH, aveți hipotiroidism. Cu toate acestea, există un spectru de boli tiroidiene. Este posibil să fie necesare și alte teste ale funcției tiroidiene pentru a vă diagnostica corect afecțiunea.

    Care sunt complicațiile hipotiroidismului?
    Complicațiile hipotiroidismului includ:
    gușă
    leziuni nervoase
    neuropatie periferică
    sindromul de tunel carpian
    reducerea funcției renale, în cazurile de boală severă
    comă mixedemică, în cazurile de boală severă
    apnee obstructivă în somn
    Hipotiroidismul poate duce, de asemenea, la infertilitate sau la complicații legate de sarcină, cum ar fi preeclampsia. 

    Care sunt câteva sfaturi pentru a face față hipotiroidismului?
    Chiar dacă urmați un tratament, este posibil să vă confruntați cu probleme sau complicații de lungă durată din cauza acestei afecțiuni. Cu toate acestea, există modalități de a diminua efectul hipotiroidismului asupra calității vieții dumneavoastră.
    Monitorizați alte afecțiuni de sănătate
    Există o legătură între alte boli autoimune și hipotiroidism. Hipotiroidismul merge adesea împreună cu alte afecțiuni, cum ar fi:
    boala celiacă
    diabet
    poliartrită reumatoidă (AR)
    lupus
    tulburări care afectează glanda suprarenală
    probleme hipofizare

    Care este legătura dintre hipotiroidism și depresie?
    Atunci când nivelul de hormoni tiroidieni este scăzut, funcțiile naturale ale organismului încetinesc și întârzie. Acest lucru cauzează o varietate de simptome, inclusiv oboseală, creștere în greutate și chiar depresie. Un studiu din 2016 a constatat că 60% dintre persoanele cu hipotiroidism prezentau unele simptome de depresie.Unele persoane cu hipotiroidism pot avea doar dificultăți de dispoziție. Acest lucru poate face ca diagnosticarea hipotiroidismului să fie dificilă. În loc să trateze doar creierul, medicii ar trebui să ia în considerare și testarea și tratarea unei tiroide hipoactive.
    Depresia și hipotiroidismul au în comun mai multe simptome. Acestea includ:
    • oboseală
    • creșterea în greutate
    • dispoziție depresivă
    • dorință și satisfacție reduse
    • dificultăți de concentrare
    • dificultăți de somn
    Cele două afecțiuni au, de asemenea, simptome care le pot deosebi una de cealaltă.
    În cazul hipotiroidismului, probleme precum pielea uscată, constipația, colesterolul ridicat și căderea părului sunt frecvente.
    În cazul depresiei singure, aceste afecțiuni nu ar fi de așteptat.
    Depresia este adesea un diagnostic pus pe baza simptomelor și a istoricului medical. Funcția tiroidiană scăzută este diagnosticată cu ajutorul unui examen fizic și al testelor de sânge. Pentru a vedea dacă există o legătură între depresie și funcția tiroidiană, medicul dumneavoastră poate solicita aceste teste pentru un diagnostic definitiv.Dacă depresia dumneavoastră este cauzată doar de hipotiroidism, corectarea hipotiroidismului ar trebui să trateze depresia. În caz contrar, medicul dumneavoastră vă poate prescrie medicamente pentru ambele afecțiuni.
    Vă va ajusta încet dozele până când depresia și hipotiroidismul vor fi sub control.

    Care este legătura dintre hipotiroidism și anxietate?
    În timp ce hipotiroidismul a fost asociat de mult timp cu depresia, un studiu din 2016 indică faptul că ar putea fi asociat și cu anxietatea.
    Cercetătorii au evaluat 100 de persoane cu vârste cuprinse între 18 și 45 de ani care au un istoric cunoscut de hipotiroidism. Folosind un chestionar de anxietate, au descoperit că aproximativ 63% dintre ei îndeplineau criteriile pentru o anumită formă de anxietate. Cercetările de până acum au constat în studii mici. Studii mai mari și mai concentrate asupra anxietății ar putea ajuta la determinarea dacă există o legătură reală între hipotiroidism și anxietate. Este important ca tu și medicul tău să discutați despre toate simptomele tale atunci când ești evaluat pentru afecțiuni tiroidiene.
    Care este efectul hipotiroidismului asupra sarcinii?
    Femeile care au hipotiroidism și doresc să rămână însărcinate se confruntă cu un set special de provocări. Funcția tiroidiană scăzută sau hipotiroidismul necontrolat în timpul sarcinii poate provoca:
    anemie
    avort spontan
    preeclampsie
    greutate mică la naștere
    probleme de dezvoltare a creierului
    defecte la naștere
    Dacă aveți hipotiroidism și sunteți însărcinată, este important să luați următoarele măsuri în perioada în care așteptați:
    Discutați cu medicul dumneavoastră despre testare
    Femeile pot dezvolta hipotiroidism în timp ce sunt însărcinate. Unii medici verifică în mod obișnuit nivelul tiroidei în timpul sarcinii pentru a monitoriza dacă există niveluri scăzute de hormoni tiroidieni. Dacă nivelurile dvs. sunt mai scăzute decât ar trebui să fie, medicul dvs. poate sugera un tratament. Unele femei care nu au avut niciodată probleme tiroidiene înainte de a fi însărcinate le pot dezvolta după ce au un copil. Acest lucru se numește tiroidită postpartum. Pentru multe femei, afecțiunea se rezolvă în decurs de 12 până la 18 luni, iar medicația nu mai este necesară. Aproximativ 20 la sută dintre femeile cu tiroidită postpartum vor ajunge să aibă nevoie de tratament pe termen lung.
    Rămâneți la zi cu medicația dvs.
    Continuați să vă luați medicamentele așa cum v-au fost prescrise.
    Este obișnuit să faceți teste frecvente, astfel încât medicul dumneavoastră să poată face ajustările necesare la medicația tiroidiană pe măsură ce sarcina avansează. Acest lucru asigură faptul că bebelușul primește suficient hormon tiroidian pentru dezvoltarea organelor.
    Mâncați bine
    Corpul tău are nevoie de mai multe substanțe nutritive, vitamine și minerale în timp ce ești însărcinată. Consumul unei diete bine echilibrate și administrarea de multivitamine în timpul sarcinii vă poate ajuta să mențineți o sarcină sănătoasă.
    Concluzia
    Femeile cu probleme tiroidiene pot avea și foarte des au sarcini sănătoase


    Sursa:





    Alergia la ambrozie
    Ce este o alergie la ambrozie?
    Plantele de ambrozie sunt buruieni cu tulpini moi care cresc peste tot în Romania. Există mai multe specii de ambrozie care cresc în Romania. Plantele se găsesc cel mai adesea în zonele rurale și în spațiile deschise care primesc multă lumină solară.
    Între lunile târzii de primăvară și cele de toamnă, plantele de ambrozie eliberează boabe mici de polen pentru a fertiliza alte plante de ambrozie.În funcție de locație, ambrozia poate începe să își răspândească polenul încă din ultima săptămână din iulie și continuă până la mijlocul lunii octombrie. Polenul său împins de vânt poate călători sute de kilometri și poate supraviețui în timpul unei ierni blânde.
    Polenul de ambrozie este una dintre cele mai frecvente cauze ale alergiilor sezoniere. Multe persoane au un răspuns imunitar advers atunci când inhalează polenul.
    În mod normal, sistemul imunitar apără organismul împotriva invadatorilor dăunători, cum ar fi virușii și bacteriile, pentru a îndepărta bolile.
    La persoanele cu alergii la ambrozie, sistemul imunitar confundă polenul de ambrozie cu o substanță periculoasă. Acest lucru determină sistemul imunitar să producă substanțe chimice care luptă împotriva polenului, chiar dacă acesta este inofensiv.
    Reacția duce la o varietate de simptome iritante, cum ar fi strănutul, curgerea nasului și mâncărimea ochilor.

    Care sunt simptomele unei alergii la ambrozie?
    Simptomele dumneavoastră pot varia în diferite perioade ale anului, în funcție de locul în care locuiți și de vreme. Cu toate acestea, cele mai frecvente simptome de alergie la ambrozie includ:
    mâncărimi și lăcrimare a ochilor
    mâncărimi în gât
    nas care curge sau congestie
    tuse sau respirație șuierătoare
    presiune asupra sinusurilor, care poate provoca dureri faciale
    piele umflată, de culoare albăstruie sub ochi
    scăderea simțului mirosului sau al gustului
    calitatea slabă a somnului
    În unele cazuri, oamenii pot dezvolta, de asemenea, eczeme alergice după ce au fost expuși la polenul de ambrozie. Această erupție cutanată dureroasă și cu mâncărimi este, de obicei, formată din mici umflături și vezicule. Aceasta poate apărea în decurs de 24 până la 48 de ore de la expunere.
    Erupția se va rezolva de obicei de la sine în două sau trei săptămâni.

    Ce cauzează o alergie la ambrozie?
    Alergia la ambrozie apare atunci când sistemul imunitar are un răspuns inadecvat la polenul de ambrozie. În mod normal, sistemul imunitar promovează modificări chimice în organism care ajută la combaterea invadatorilor dăunători, cum ar fi virușii și bacteriile. La persoanele cu alergii la ambrozie, însă, sistemul imunitar identifică în mod eronat polenul inofensiv ca fiind un intrus periculos și începe să lupte împotriva lui. O substanță naturală numită histamină este eliberată atunci când organismul întâlnește polenul de ambrozie.
    Histamina provoacă multe simptome inconfortabile, cum ar fi nasul care curge, strănutul și mâncărimea ochilor.
    Ambrozia aparține unei familii mai mari de plante cu flori numite Compositae. Cineva poate intra în contact cu polenul de ambrozie prin simpla respirație a aerului, ceea ce face ca polenul să fie foarte greu de evitat. Sezonul polenului de ambrozie are loc, de obicei, între august și jumătatea lunii octombrie, iar vârful se înregistrează în septembrie. Cantitatea de polen din aer este de obicei cea mai mare între orele 10.00 și 15.00, în funcție de vreme.
    Ploaia și temperaturile scăzute pot ajuta la scăderea nivelului de polen.Persoanele care sunt alergice la alte substanțe sunt mai susceptibile de a fi alergice la polenul de ambrozie. Aveți un risc crescut de alergii la ambrozie dacă sunteți, de asemenea, alergic la:

    acarieni de praf
    mucegai
    părul de animale de companie
    alte tipuri de polen, cum ar fi polenul de copac

    Cum se diagnostichează o alergie la ambrozie?
    De obicei, medicul dumneavoastră poate diagnostica o alergie la ambrozie. Cu toate acestea, acesta vă poate trimite la un alergolog pentru teste de alergologie pentru a confirma diagnosticul. Alergologul vă va întreba mai întâi despre istoricul dumneavoastră medical și despre simptomele dumneavoastră, inclusiv când au început și cât timp au persistat. Asigurați-vă că îi spuneți dacă simptomele sunt prezente doar sau se agravează în anumite perioade ale anului.Apoi, alergologul va efectua un test de înțepătură cutanată pentru a determina alergenul specific care vă provoacă simptomele. Procedura de înțepătură cutanată decurge, de obicei, după cum urmează:Alergologul marchează o secțiune a brațului sau a spatelui dvs. cu un pix sau un marker.
    Apoi plasează picături de diferite tipuri de alergeni în diferite zone ale pielii.
    Punctele de piele care conțin aceste picături sunt ușor înțepate sau zgâriate cu un ac. Acest lucru poate fi ușor dureros sau inconfortabil, dar durează doar câteva minute.
    Dacă sunteți alergic la oricare dintre substanțe, veți dezvolta roșeață, umflături și mâncărimi la locul respectiv în decurs de 15 până la 20 de minute. De asemenea, este posibil să observați o zonă rotundă și ridicată, care arată ca un stup.
    Alergologul va analiza împreună cu dumneavoastră rezultatele. Este posibil să fiți alergic la mai multe substanțe.
    Faptul că aveți o reacție în timpul unui test de înțepătură cutanată nu înseamnă întotdeauna că sunteți alergic la substanța respectivă. Alergologul va folosi rezultatele testului de înțepătură cutanată și propria evaluare medicală pentru a stabili un diagnostic și un plan de tratament.

    Confirmarea alergiei la ambrozie se poate face si prin analize de sange.
    Cu un mic esantion de sange recoltat se poate indica prezenta anticorpilor specifici la ambrozie.
    Un rezultat pozitiv la testele de sange indica faptul ca suferiti de alergie la aceasta buruiana.


    Cum se tratează o alergie la ambrozie?
    Polenul de ambrozie este foarte greu de evitat, așa că probabil veți avea reacții alergice continue. Cu toate acestea, există numeroase tratamente diferite care pot ajuta la ameliorarea simptomelor de alergie la ambrozie.
    Medicamente
    Medicamentele care pot ameliora simptomele includ:
    antihistaminice,
    decongestionante, cum ar fi pseudoefedrina sau oximetazolina
    corticosteroizi nazali, cum ar fi fluticasona sau mometasona
    medicamente care combină un antihistaminic și un decongestionant,
    Intotdeauna luati medicamente si tratamente sub indrumarea unui medic! 
    Tratamente pentru alergii
    Medicul dumneavoastră vă poate recomanda injecții pentru alergii dacă medicamentele nu funcționează. Injecțiile antialergice sunt o formă de imunoterapie care implică o serie de injecții cu alergen. Cantitatea de alergen din injecție crește treptat în timp. Injecțiile modifică răspunsul organismului dvs. la alergen, ajutând la reducerea severității reacțiilor alergice. Este posibil să vă simțiți complet ușurat în decurs de unul până la trei ani de la începerea injecțiilor pentru alergii.
    Imunoterapiile sublinguale pentru tratarea alergiilor la ambrozie sunt, de asemenea, disponibile. Acest tip de tratament presupune plasarea unei pastile care conține alergenul sub limbă și apoi înghițirea acesteia. Oferă aceleași beneficii ca și injecțiile împotriva alergiilor.

    Modificări ale stilului de viață care va ajuta in cazul in care aveti alergii
    Puteți face, de asemenea, anumite ajustări ale stilului de viață pentru a ajuta la prevenirea unei reacții alergice la ambrozie:
    folosiți un aparat de aer condiționat pentru perioade lungi de timp și până toamna.
    evitați să ieșiți afară dimineața, care este momentul în care numărul de polen este cel mai mare
    cumpărați un filtru portabil de aer cu particule de înaltă eficiență (HEPA) sau un dezumidificator
    aspirați casa în fiecare săptămână cu un aspirator care are un filtru HEPA
    spălați imediat articolele de îmbrăcăminte după ce le purtați în aer liber, deoarece acestea pot avea polen pe ele
    uscați hainele într-un uscător, mai degrabă decât afară, pe o frânghie pentru haine
    Alimente de evitat
    Unele alimente și plante medicinale conțin proteine similare cu cele din polenul de ambrozie, astfel încât pot declanșa o reacție alergică. Printre acestea se numără:
    bananele
    mușețel
    pepeni
    castraveți
    Echinacea
    pepene verde
    dovlecei
    Simptomele legate de alergiile alimentare vor fi de obicei mai grave în timpul sezonului de ambrozie.
    Ar trebui să contactați un alergolog dacă observați furnicături sau mâncărimi în gură după ce ați mâncat oricare dintre alimentele enumerate mai sus.
    Analize care va pot ajuta in diagnosticarea corecta a alergiilor:
    IgE specific alergeni recombinati Ambrosia elatior (artemisiifolia) - nAmb a 1 (CW230)*
    IgE specific Ambrosia elatior (artemisiifolia) (CW1)*
    IgE specific Ambrosia psilostachya (CW2)*
    IgE specific Ambrosia trifida (CW3)*
    IgE specific mix Ambrosia (elatior, psilostachya, trifida) (CWX209)*
    IgE specific polen ierburi amestec - Ambrosia elatior, Artemisia vulgaris, Plantago lanceolata, Chenopodium album, Salsola kali (CWX1)*
    IgE specific profil simptomatologie ASTM/RINITA PERENA-SEZONIERA - dermatophagoides pteronyssinus, par si epiteliu de pisica, par de caine, mucegaiuri amestec MX1, timoftica, mesteacan argintiu comun, ambrozie comuna, pelin (PHAR)*
    IgG4 specific Ambrosie (W1G4)*

    Panel 20 alergeni respiratori

    ALEX 2 - Allergy Explorer - 295 alergeni
    pAnca, cAnca. Anticorpii citoplasmatici antineutrofile (ANCA, MPO, PR3)
    De ce să vă testați?
    Pentru a ajuta la depistarea, diagnosticarea și, uneori, monitorizarea anumitor forme de vasculită sistemică (o tulburare autoimună care provoacă inflamarea vaselor de sânge).
    Pentru a ajuta la distingerea între boala Crohn (CD) și colita ulcerativă (UC), cele mai frecvente două tipuri de boală inflamatorie intestinală (IBD); ca o completare la alte teste de boală inflamatorie intestinală.

    Când trebuie să vă testați?
    Atunci când aveți simptome precum febră, dureri musculare și pierdere în greutate sau afectarea funcției renale sau pulmonare, despre care medicul dumneavoastră crede că se pot datora unei afecțiuni autoimune vasculare.
    Atunci când aveți simptome precum diaree persistentă sau intermitentă și dureri abdominale despre care medicul dumneavoastră de sănătate suspectează că s-ar putea datora unei boli intestinale interne; atunci când medicul dumneavoastră de sănătate dorește să facă distincția între boala Crohn și colita ulcerativă .

    Ce se testează?
    Anticorpii citoplasmatici antineutrofile (ANCA) sunt autoanticorpi produși de sistemul imunitar care vizează și atacă în mod eronat proteine specifice din interiorul neutrofilelor (un tip de celule albe din sânge). Testarea ANCA detectează și măsoară cantitatea acestor autoanticorpi din sânge. Doi dintre cei mai comuni ANCA sunt autoanticorpii care țintesc proteinele mieloperoxidază (MPO) și proteinaza 3 (PR3).

    Aceștia se numesc pANCA și, respectiv, cANCA.

    Laboratorul testazã anticorpii împotriva mieloperoxidazei sau a proteinazei 3 direct, folosind un test ELISA automat.


    ANCA poate fi prezent în mai multe afecțiuni autoimune care provoacă inflamație, leziuni tisulare și insuficiență de organ:
    Vasculita sistemică este un grup de afecțiuni asociate cu deteriorarea și slăbirea vaselor de sânge. Aceasta poate provoca afectarea țesuturilor și a organelor din cauza îngustării și obstrucției vaselor de sânge și a pierderii ulterioare a alimentării cu sânge.
    De asemenea, poate produce zone de slăbiciune în pereții vaselor de sânge, cunoscute sub numele de anevrisme, care au potențialul de a se rupe.
    Simptomele resimțite de o persoană cu vasculită sistemică depind de gradul de activitate autoimună și de părțile corpului implicate.

    Câteva tipuri de vasculită sistemică sunt strâns asociate cu producerea de ANCA:
    Granulomatoza cu poliangeită (granulomatoza Wegener).
    Poliangiotita microscopică
    Granulomatoza eozinofilică cu poliangeită (sindromul Churg Strauss)
    Poliarterită nodoasă (PAN)

    Anticorpii cANCA/PR3 sunt cel mai frecvent observați în granulomatoza cu poliangeită, iar anticorpii pANCA/ MPO sunt cel mai adesea asociați cu poliangeita microscopică.
    Cu toate acestea, ambele pot fi observate în toate cele trei tipuri cu grade diferite de reactivitate.
    Colita ulcerativă (UC) este un tip de boală inflamatorie intestinală (IBD) asociată cu țesuturile umflate și deteriorate din mucoasa colonului. 

    Colita ulcerativă  poate fi dificil de distins de boala Crohn (CD), un alt tip de IBD care poate afecta orice parte a tractului intestinal. Prezența ANCA atipice este în general asociată cu colita ulcerativă (80% dintre pacienți), în timp ce doar 20% dintre pacienții cu boala Crohn pot fi pozitivi.

    Întrebări frecvente:

    Cum se solicita analiza?

    Testele pentru depistarea anticorpilor citoplasmatici antineutrofile (ANCA) pot fi utilizate pentru:

    Ajuta la detectarea și diagnosticarea anumitor forme de vasculită autoimună, inclusiv granulomatoza cu poliangeită (granulomatoza Wegener), poliangeita microscopică și granulomatoza eozinofilă cu poliangeită (sindromul Churg Strauss).

    Uneori, acest test poate fi utilizat și pentru a monitoriza tratamentul și/sau pentru a detecta o recidivă a acestor afecțiuni.
    Ajută la distingerea între colita ulcerativă (UC) și boala Crohn (CD), două tipuri comune de boală inflamatorie intestinală (IBD).

    In cazul vasculitei
    Analizele cAnca sau pANca sunt solicitate atunci când prezentați semne și simptome care sugerează o vasculită autoimună sistemică.
    La începutul bolii, simptomele pot fi vagi sau nespecifice, cum ar fi febră, oboseală, pierdere în greutate, dureri musculare și/sau articulare și transpirații nocturne.
    Pe măsură ce boala progresează, afectarea vaselor de sânge din tot corpul poate provoca semne și simptome asociate cu complicații care implică diverse țesuturi și organe.
    Câteva exemple includ:
    Ochi - ochi roșii, mâncărimi sau "ochi roz" (conjunctivită); probleme cu vederea (vedere încețoșată, pierderea vederii)
    Urechi - pierderea auzului
    Nasul - nasul care curge sau alte simptome ale căilor respiratorii superioare care nu dispar
    Piele - erupții cutanate și/sau granuloame
    Plămâni - tuse și/sau dificultăți de respirație
    Rinichi -proteine în urină

    Analizele pot fi, de asemenea, efectuate periodic atunci când sunteți tratat pentru vasculita autoimună.

    In cazul bolii inflamatorie intestinală

    Analizele cAnca si pAnca pot fi solicitate împreună cu un test pentru anticorpii anti-Saccharomyces cerevisiae (ASCA) atunci când aveți semne și simptome care sugerează o boală inflamatorie intestinală și medicul dumneavoastră încearcă să facă distincția între boala Crohn și colita ulcerativă.

    Simptomele unei boli inflamatorii intestinale pot include:
    Dureri abdominale și crampe
    Diareea
    Sângerare rectală
    Febră
    Oboseală
    La unele persoane, simptome legate de articulații, piele, oase și organe
    Copiii pot avea, de asemenea, dezvoltare întârziată și retard de creștere

    Intepretarea rezultatelor
    Rezultatele testelor ANCA trebuie interpretate cu atenție, ținând cont de mai mulți factori, si se face de un medic specialist.
    Medicul dvs va lua în considerare semnele și simptomele dumneavoastră, pe lângă rezultatele testelor de laborator și ale altor tipuri de teste, cum ar fi studiile imagistice.

    Vasculită

    Rezultatele pozitive ale analizelor pANCA sau cANCA ajută la susținerea diagnosticului de vasculită autoimună sistemică și fac distincția între diferite tipuri de vasculită. Cu toate acestea, pentru a confirma un diagnostic, este adesea necesară o biopsie a unui loc afectat.
    Rezultatele negative ale testelor ANCA înseamnă că este puțin probabil ca simptomele dumneavoastră să se datoreze unei vasculite autoimune.

    Nivelurile ANCA se pot modifica în timp și pot fi folosite uneori într-un mod general pentru a monitoriza activitatea bolii și/sau răspunsul la terapie.
    Cu toate acestea, la multe persoane, este posibil ca nivelurile titrului să nu fie corelate cu gradul de activitate a bolii.
    Rezultatele pozitive ale testelor pentru anticorpii PR3 și pentru cANCA sau pANCA sunt observate la peste 80% dintre pacienții cu granulomatoză activă cu poliangeită (granulomatoză Wegener).
    Rezultatele pozitive ale testelor pentru anticorpii MPO și pentru pANCA sunt compatibile cu poliangeita microscopică, glomerulonefrita, granulomatoza eozinofilică cu poliangeită (sindromul Churg Strauss) și sindromul Goodpasture.
    MPO și pANCA pot fi prezente și în alte afecțiuni autoimune, cum ar fi lupusul eritematos sistemic, artrita reumatoidă și sindromul Sjögren.

    Tabelul următor prezintă rezultatele care pot fi observate în unele afecțiuni de vasculită.


    Stare    % de pacienți cu model cANCA (anticorpi PR3)   % de pacienți cu model pANCA (anticorpi MPO) 
    Granulomatoză cu poliangeită (granulomatoză Wegener)    90% în boală activă, 60-70% fără boală activă   Mai puțin de 10% 
    Poliangeită microscopică  30% 60%
    Granulomatoza eozinofilică cu poliangeită (sindromul Churg Strauss)   Rar 50-80%
    Poliarterită nodoasă   Rar Rar

    Boala inflamatorie intestinală
    În cazurile de suspiciune de boală inflamatorie intestinală (IBD):
    Dacă ANCA este pozitiv și ASCA (anticorpi anti-Saccharomyces cerevisiae) este negativ, atunci este probabil să aveți colită ulcerativă (UC).
    Dacă ANCA este negativ și ASCA este pozitiv, atunci este probabil să aveți boala Crohn (CD).
    O persoană care este negativă pentru ANCA și/sau ASCA poate avea totuși UC, CD sau o altă IBD.


    În afară de ANCA, ce alte teste de laborator pot fi efectuate?
    Testele suplimentare care pot fi efectuate pentru a ajuta la diagnosticare includ rata de sedimentare a hematiilor (VSH) și/sau proteina C reactivă (PCR) pentru a verifica inflamația, hemogramă completă (hemogramă) pentru a măsura și evalua globulele albe și roșii din sânge, precum și analiza de urină, uree din sânge  și creatinină pentru a evalua funcția renală.
    Pentru unii pacienți, pot fi comandate teste pentru viruși, cum ar fi hepatita sau citomegalovirusul.
    Deoarece simptomele asociate cu vasculita și boala inflamatorie intestinală pot fi observate cu o serie de afecțiuni, se efectuează frecvent și alte teste înainte sau împreună cu testul ANCA pentru a exclude alte cauze ale simptomelor.


    La NPA Laborator Analize Medicale se por efectua toate cele trei teste, ANCA, p-ANCA -MPO și cANCA- PR3.

    Surse:

    Hasan, U. (2017 March, Updated). Vasculitis. American College of Rheumatology. Available online at https://www.rheumatology.org/I-Am-A/Patient-Caregiver/Diseases-Conditions/Vasculitis. Accessed March 2019.

    Tracy, C. and Papdopoulos, P. (2017 December 2, Updated). Granulomatosis with Polyangiitis (Wegener Granulomatosis). Medscape Rheumatology. Available online at https://emedicine.medscape.com/article/332622-overview. Accessed March 2019.
    Lowe, S. and Tracy, C. (2017 December 14, Updated). Eosinophilic Granulomatosis with Polyangiitis (Churg-Strauss Syndrome). Medscape Rheumatology. Available online at https://emedicine.medscape.com/article/333492-overview. Accessed March 2019.
    Tebo, A. (2018 March, Updated). Systemic Vasculitis. ARUP Consult. Available online at https://arupconsult.com/content/vasculitis. Accessed March 2019.
    (© 1995–2018). Antineutrophil Cytoplasmic Antibodies Vasculitis Panel, Serum. Mayo Clinic Mayo Medical Laboratories. Available online at https://www.mayomedicallaboratories.com/test-catalog/Clinical+and+Interpretive/83012. Accessed March 2019.(© 2018). Granulomatosis with Polyangiitis. The John Hopkins Vasculitis Center. Available online at https://www.hopkinsvasculitis.org/types-vasculitis/granulomatosis-with-polyangiitis/. Accessed March 2019.
    (© 2018). Microscopic Polyangiitis. The John Hopkins Vasculitis Center. Available online at https://www.hopkinsvasculitis.org/types-vasculitis/microscopic-polyangiitis/. Accessed March 2019.

    Intoleranta la histamina-Analiza DAO
    Ce este intoleranța la histamină?
    Intoleranța la histamină nu este o sensibilitate la histamină, ci un indiciu că ați dezvoltat o cantitate prea mare de histamină.

    Histamina este o substanță chimică responsabilă de câteva funcții majore:
    • comunică mesaje către creierul dumneavoastră
    • declanșează eliberarea de acid gastric pentru a ajuta digestia
    • se eliberează după o rană sau o reacție alergică, ca parte a răspunsului tău imunitar
    Atunci când nivelul de histamină devine prea ridicat sau când nu se poate descompune în mod corespunzător, poate afecta funcțiile normale ale organismului tău.

    Simptomele intoleranței la histamină
    Histamina este asociată cu răspunsuri și simptome alergice comune.
    Multe dintre acestea sunt similare cu cele ale unei intoleranțe la histamină.
    Deși acestea pot varia, unele reacții comune asociate cu această intoleranță includ:
    • dureri de cap sau migrene
    • congestie nazală sau probleme cu sinusurile
    • oboseală
    • urticarie
    • probleme digestive
    • ciclu menstrual neregulat
    • greață
    • vărsături
    În cazurile mai severe de intoleranță la histamină, puteți experimenta:
    • crampe abdominale
    • umflarea țesuturilor
    • tensiune arterială ridicată
    • ritm cardiac neregulat
    • anxietate
    • dificultăți în reglarea temperaturii corpului
    • amețeli

    Ce cauzează niveluri ridicate de histamină?
    Produceți histamină în mod natural împreună cu enzima diamină oxidază (DAO).
    DAO este responsabilă pentru descompunerea histaminei pe care o absorbiți din alimente.
    Dacă dezvoltați o deficiență de DAO și nu sunteți în măsură să descompuneți histamina, ați putea dezvolta o intoleranță.

    Unele motive pentru care nivelurile enzimei DAO ar putea fi afectate includ:
    • medicamente care blochează funcțiile DAO sau împiedică producția
    • tulburări gastrointestinale, cum ar fi sindromul intestinului permeabil și boala inflamatorie intestinală
    • alimente bogate în histamină care determină enzimele DAO să funcționeze în mod necorespunzător
    • alimente care blochează enzimele DAO sau declanșează eliberarea de histamină
    Supraînmulțirea bacteriană este un alt factor care contribuie la dezvoltarea unei intoleranțe la histamină.
    Bacteriile se dezvoltă atunci când alimentele nu sunt digerate corespunzător, provocând o supraproducție de histamină.
    Nivelurile normale ale enzimelor DAO nu pot descompune nivelurile crescute de histamină din organism, provocând o reacție.

    Controlul nivelurilor de histamină cu ajutorul dietei
    Alimentele care trebuie evitate
    O dietă sănătoasă conține niveluri moderate de histamină.
    Cu toate acestea, există unele alimente bogate în histamină care pot declanșa reacții inflamatorii și alte simptome negative.
    Alimentele bogate în histamină sunt:
    • alcoolul și alte băuturi fermentate
    • alimentele fermentate și produsele lactate, cum ar fi iaurtul și varza murată
    • fructele uscate
    • avocado
    • vinetele
    • spanac
    • carne procesată sau afumată
    • crustacee
    • brânză maturată

    Există, de asemenea, o serie de alimente care declanșează eliberarea de histamină în organism, cum ar fi:
    • alcool
    • bananele
    • roșiile
    • germenii de grâu
    • fasole
    • papaya
    • ciocolată
    • citrice
    • nuci, în special nuci, caju și arahide
    • coloranți alimentari și alți aditivi
    • Alimentele care blochează producția de DAO includ:alcoolul
    • ceaiul negru
    • ceaiul mate
    • ceai verde
    • băuturi energizante

    Alimente de consumat
    Dacă aveți o intoleranță la histamină, încorporarea alimentelor cu conținut scăzut de histamină în dieta dumneavoastră poate ajuta la reducerea simptomelor.
    Nu există o dietă fără histamină.
    Consultați un dietetician înainte de a elimina alimente din dieta dumneavoastră.
    Unele alimente cu conținut scăzut de histamină includ:
    • carnea proaspătă și peștele proaspăt pescuit
    • fructe care nu sunt citrice
    • ouă
    • cereale fără gluten, cum ar fi quinoa și orez
    • înlocuitori de lactate, cum ar fi laptele de cocos și laptele de migdale
    • legume proaspete, cu excepția roșiilor, a avocado, a spanacului și a vinetelor
    • uleiuri de gătit, cum ar fi uleiul de măsline

    Diagnosticarea intoleranței la histamină

    Intoleranta la histamina se poate diagnostica prin doua analize de laborator:

    -Diamino oxidase concentration - test de intoleranta la histamina (DAO) -
    - Mutatiile genei Diaminoxidazei (DAO) - 4 variante genetice

    Pe scurt
    Intoleranța la histamină poate provoca simptome inconfortabile, dar o dietă cu conținut scăzut de histamină poate ajuta la ameliorarea simptomelor.Intoleranța la histamină nu ar trebui să fie autodiagnosticată, deoarece simptomele sunt similare cu alți alergeni, tulburări sau infecții. Dacă credeți că ați putea avea o intoleranță sau vă confruntați cu simptome neregulate, discutați cu medicul dumneavoastră.
    Calprotectina in materii fecale
    Calprotectina este un biomarker proteic care este prezent în fecale atunci când apare o inflamație intestinală. Testarea calprotectinei fecale contribuie la îmbunătățirea îngrijirii pacienților. Acesta previne necesitatea efectuării unor proceduri de endoscopie la anumiti pacienți prin depistarea celor care suferă de sindromul colonului iritabil. 

    Simptomele tulburărilor funcționale, cum ar fi sindromul colonului iritabil și boala intestinală inflamatorie organică, pot fi foarte asemănătoare în prezentare, dar sunt două afecțiuni medicale foarte diferite. 
    Din punct de vedere istoric, gastroenterologii clinicieni au fost nevoiți să utilizeze endoscopia invazivă pentru a diagnostica diferențiat între aceste afecțiuni. În prezent, Instititul National de Sanatate Publica din Regatul Unit recomandă utilizarea analizei calprotectinei fecale, ca test de primă intenție, la pacienții care prezintă simptome gastrointestinale indicative de sindrom de intestin iritabil sau boala intestinală inflamatorie organică [ghidul NICE DG11]. Testul poate exclude sindromul de intestin iritabil și poate evita necesitatea ca pacienții să fie supuși unei endoscopii. Acest lucru previne stresul pacienților, scurtează listele de așteptare. Calprotectina s-a dovedit a fi, de asemenea, valoroasă în evaluarea continuă a pacienților cunoscuți cu boala intestinală inflamatorie organică, concentrația biomarkerului reflectând vindecarea mucoaselor sau o potențială recidivă. 


    Ce este Calprotectina in materii fecale?

    Calprotectina este: Un heterodimer al proteinelor de legare a calciului (MRP8/14)Aparține familiei de proteine S-100Eliberată de celulele nucleate polimorfe și de monocite la activarea celulară (sau la moarte) la locurile de inflamație activăPoate reprezenta până la 60% din proteina citosolică în macrofage și granulocite neutrofileInduce apoptozaPrezent în plasmă și în fecaleRezistă la degradarea enzimatică 

    De ce să faceti analiza calprotectina? 

    Calprotectina in materii fecale este considerată un indicator fiabil al inflamației și numeroase studii arată că, în timp ce concentrațiile de Calprotectină in materii fecale sunt semnificativ crescute la pacienții cu boala intestinală inflamatorie organică, pacienții care suferă de sindromul de intestin iritabil nu prezintă niveluri crescute de Calprotectină.

    S-a demonstrat că aceste niveluri crescute se corelează bine atât cu evaluarea endoscopică, cât și cu cea histologică a activității bolii. Centrul National de Sanatate din Regatul Unit  a efectuat mai multe analize privind testarea calprotectinei și utilizarea acesteia în diferențierea sindrom intestinului iritabil și boala intestinală inflamatorie organică.
    Aceste rapoarte concluzionează că utilizarea testelor de calprotectină sprijină îmbunătățirile în gestionarea pacienților. Obiectivul tratamentului la pacienții cu boala intestinală inflamatorie este remisiunea clinică. Vindecarea mucoaselor este asociată cu o remisiune clinică susținută, împreună cu rate reduse de spitalizare și rezecție chirurgicală, iar identificarea pacienților cu probabilitate de recidivă permite ajustarea corespunzătoare a terapiei acestora. Determinarea recidivei la pacienții care nu prezintă sânge în fecale previne necesitatea unei sigmoidoscopii și permite începerea mai devreme a tratamentului. Nivelurile de calprotectină prezic recidiva clinică cu o sensibilitate de 90% și o specificitate de 83%. Tibble și colab. au demonstrat că, în rândul pacienților cu boala intestinală inflamatorie în remisie, 90% dintre cei cu un nivel ridicat de calprotectină fecală au recidivat în decurs de un an, în timp ce doar 10% dintre cei cu un nivel scăzut de calprotectină fecală au recidivat în aceeași perioadă. Calprotectina fecală este utilizată pentru a ajuta la diferențierea între sindromul de intestin iritabil și boala inflamatorie. De asemenea, este utilizată pentru a evalua eficacitatea tratamentului și pentru a prezice riscul de crize la pacienții cu boala inflamatorie. 


    Copiii au adesea niveluri de Calprotectină ușor mai ridicate decât adulții. 

    Calprotectina in materii fecale  

    Dacă medicul dumneavoastră v-a cerut să faceți un test de calprotectină în scaun, este posibil să vă întrebați cum să furnizați o mostră laboratorului nostru. Materia fecală (cunoscută și sub numele de scaun ) poate furniza informații despre afecțiunile care vă afectează tractul gastrointestinal.  Acestea includ: boala inflamatorie intestinală sindromul colonului iritabil infecții bacteriene sau viraleCitiți mai departe pentru a afla totul despre testul de scaun cu calprotectină, inclusiv cum se face și ce poate (și ce nu poate) să vă spună despre tractul dvs. intestinal.

     Ce este testul de calprotectină în materii fecale?

    Testul de calprotectină in materii fecale este neinvaziv. Acesta ajută la determinarea dacă aveți o afecțiune inflamatorie sau neinflamatorie a intestinului. Acest test este util pentru detectarea și măsurarea nivelurilor de inflamație din intestine. Informațiile pe care le oferă pot elimina necesitatea unor teste mai invazive, cum ar fi o colonoscopie sau o sigmoidoscopie.  Exemple de boala inflamatorie intestinala includ: colita ulcerativă  boala Crohn Testul de calprotectină in materii fecale poate ajuta medicul dumneavoastră să diagnosticheze boala inflamatorie intestinala. De asemenea, poate fi folosit pentru a monitoriza severitatea crizelor de boala inflamatorie intestinala după diagnosticare. Acest test ajută la distingerea între boala inflamatorie intestinala și sindromul colonului iritabil . SII este o afecțiune intestinală neinflamatorie, adesea cu simptome similare. Nivelurile ridicate de calprotectină in materii fecale pot indica și alte afecțiuni precum: infecție bacterianăinfecție parazitarăcancer colorectal 

    Cine ar trebui să facă un test de calprotectină în scaun?

    Simptomele boala inflamatorie intestinala variază, în funcție de localizarea și severitatea inflamației din tractul gastrointestinal. Deoarece afecțiunile boala inflamatorie intestinala pot să se acutizeze și să se retragă în timp, simptomele dumneavoastră pot fi cronice (de lungă durată) sau acute (pe termen scurt). Multe simptome ale bolii inflamatorii intestinale pot fi cauzate și de sindromul colonului iritabil , de anumite tipuri de cancer sau de infecții. 

    Unele sau toate aceste simptome pot semnala necesitatea unui test de calprotectină în scaun: 
    diaree apoasă
    diaree cu sânge
    crampe
    dureri de stomac
    pierdere inexplicabilă în greutate
    sângerare rectală
    balonare   

    Cum se efectuează testul de calprotectină în scaun?

    Pentru a efectua acest test, va trebui să furnizați o probă de scaun. Consistența scaunului nu va afecta capacitatea de diagnosticare a testului. 
    Medicul dumneavoastră vă poate indica să eliminați anumite substanțe timp de câteva zile sau săptămâni înainte de test. 

    Acestea includ: 
    produse cu nicotină
    băuturi alcoolice
    medicamente pentru durere, cum ar fi medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene  

    Veti avea nevoie de un recipient steril pentru a colecta proba. Este foarte important ca proba pe care o furnizați să nu atingă nicio altă suprafață în afară de recipient.
    De asemenea, este important ca apa și urina să nu fie incluse în proba dumneavoastră.
    Aceste substanțe pot denatura rezultatele testului dumneavoastră.
     Instrucțiuni de colectare a scaunelor

    Înainte de a colecta proba, completați eticheta de pe recipient cu numele dumneavoastră și orice alte informații suplimentare necesare.
    Purtați mănuși de plastic de unică folosință pentru a evita să vă murdăriți mâinile sau să transferați materii fecale în alte zone din baie.
    Așezați-vă pe vasul de toaletă în mod normal. Țineți recipientul la anus în timp ce furnizați o probă. Scaunul dur trebuie să aibă un diametru de cel puțin un centimetru. Încercați să includeți cel puțin această cantitate de materii fecale.

    Alternativ, puteți acoperi interiorul vasului de toaletă cu folie de plastic sau puteți pune un recipient mare și curat în vasul de toaletă pentru a colecta proba. Proba poate fi apoi transferată în recipientul pe care vi l-a furnizat medicul dumneavoastră.
    Aruncați mănușile și alte materiale folosite pentru colectarea probei.
    Spălați-vă pe mâini.
    Proba de scaun trebuie să fie adusa la laborator cât mai curând posibil.
    Acesta va deveni netestabil după 2 zile. 
     Interpretarea rezultatelor analizei de calprotectină în scaun 

    Nivelurile ridicate de calprotectină in materii fecale pot semnala boala inflamatorie intestinala, cancer colorectal sau o infecție. 
    Nivelurile moderate sau scăzute înseamnă că există o inflamație mică sau deloc prezentă în intestine. Acest lucru poate indica faptul că simptomele dumneavoastră sunt cauzate de o infecție virală sau de sindromul de intestin iritabil. 
    Nivelurile de calprotectină sunt măsurate în cadrul unui interval de referință de valori numerice indicate ca μg/g (microgram/gram). 
     

    Intepretarea rezultatelor:

    Rezultate normale (scăzute, fără inflamație). Dacă nivelurile dvs. sunt scăzute, medicul dvs. vă poate recomanda măsuri de autoîngrijire, cum ar fi modificări ale dietei, relaxare și exerciții fizice pentru ameliorarea simptomelor. De asemenea, pot fi administrate medicamente antidiareice și antispastice. 
    Rezultate moderate (la limită cu nivelul ridicat). Dacă nivelurile dvs. sunt la limită, medicul dvs. poate recomanda retestarea peste câteva săptămâni, împreună cu medicamente pentru ameliorarea simptomelor. Dacă se suspectează o infecție bacteriană, pot fi administrate antibiotice. 
    Rezultate ridicate. Dacă nivelurile dumneavoastră sunt ridicate, se vor face teste de diagnostic suplimentare, cum ar fi o colonoscopie. Acest lucru va ajuta la furnizarea de informații de diagnosticare și va determina următorii pași pentru îngrijirea dumneavoastră.  
    De reținut
    Testul de calprotectină in materii fecale este un test neinvaziv care ajută la distingerea între boala inflamatorie intestinala și sindromul colonului iritabil . De asemenea, poate semnala prezența sau absența unei infecții sau a cancerului colorectal.  
    myBIOME-Analiza microbiotei intestinale
    myBIOME - Analiza microbiotei intestinale

    myBIOME - Test de secvențiere metagenomică care permite un studiu aprofundat, obiectiv și acționabil al microbiomului intestinal
    Ce este microbiota intestinală?
    Microbiomul intestinal este o colecție de microorganisme și compoziția lor genetică ce trăiesc în intestinul nostru. Se estimează că este alcătuit din aproximativ 100 de trilioane de microorganisme care participă la numeroase funcții importante pentru sănătatea umană.
    Microbiomul este format în principal din bacterii, dar include și viruși, arhee, drojdii, mucegaiuri și protiste. Este important de subliniat faptul că microbiomul intestinal joacă un rol fundamental în sănătate și că se estimează că 90% dintre boli sunt legate de dezechilibre în microbiomul intestinal.
    Testele pentru microbiomul intestinal identifică posibile dezechilibre ale microorganismelor care locuiesc în intestinul nostru, iar unele teste, cum ar fi myBIOME, oferă, de asemenea, recomandări nutriționale personalizate pentru a echilibra microbiomul intestinal și a ne îmbunătăți sănătatea.

    Dovezile științifice arată că un număr tot mai mare de boli sunt asociate cu modificări ale microbiomului intestinal, iar persoanele cu boală prezintă profiluri de microbiotă intestinală semnificativ diferite în comparație cu indivizii sănătoși.
    Este important de reținut că multe dintre aceste asocieri sunt doar corelații - fiecare boală este încă în curs de studiu pentru a stabili dacă boala provoacă modificări în microbiomul intestinal sau dacă o schimbare în microbiomul intestinal provoacă boala.

    Exemple de unele boli legate de tulburările microbiomului intestinal sunt:

    •Boli inflamatorii ale intestinului
    •Boli metabolice
    •Boali cardiovasculare
    •Boli neurodegenerative
    •Tulburări de sănătate mintală

    Este important de subliniat faptul că, în timp ce se efectuează cercetări intense pentru a afla care este relația dintre microbiota și aceste boli, o microbiotă sănătoasă este legată de sănătatea generală.

    Ce este testul myBIOME?

    CEA MAI AVANSATĂ TEHNOLOGIE ÎMPREUNĂ CU RECOMANDĂRILE PERSONALIZATE, FAC CA myBIOME SĂ FIE UN TEST UNIC PE PIAȚĂ

    myBIOME este un test de secvențiere metagenomică care permite un studiu aprofundat, obiectiv și acționabil al microbiomului intestinal, oferind informații detaliate despre microorganismele care locuiesc în intestin și funcționalitatea acestora, impactul pe care acestea îl au asupra sănătății și cum să se realizeze un echilibru prin recomandări nutriționale personalizate.

    Ce va arăta raportul myBIOME?
    În raportul myBIOME, veți găsi informații despre:

    DIVERSITATE MICROBIANĂ: Indicator de sănătate care reflectă diferitele tipuri și cantități de microorganisme care alcătuiesc microbiota noastră intestinală. O diversitate microbiană ridicată sau în limitele normale este asociată cu o sănătate bună.
    SPECII DE INTERES: Identificarea speciilor bacteriene potențial benefice sau patogene, cu legături cu sănătatea umană.
    POTENȚIAL DE DIGESTIE: potențialul microbiomului intestinal de a digera compuși precum fibrele, proteinele și mucusul intestinal, care ne acoperă intestinul și ne protejează de agenții nocivi.
    COMPOZIȚIA PROBEI:
    myBIOME oferă informații despre procentul principalelor grupuri de microorganisme care locuiesc în intestin (bacterii, arhee și eucariote (ciuperci, drojdii și paraziți)), precum și ADN-ul nou (încă neidentificat) și ADN-ul uman conținut în probă. La persoanele sănătoase, cea mai mare parte a ADN-ului dintr-o probă de scaun provine de la microorganisme (~99%), în timp ce doar o cantitate mică (~1%) corespunde ADN-ului uman. Un procent mai mare de 4% din ADN-ul uman poate fi un marker indirect al inflamației intestinale.
    FUNCȚII MICROBIENE:
    myBIOME analizează genomurile tuturor microbilor din proba dumneavoastră și, prin identificarea genelor funcționale prezente în fiecare organism, este raportat potențialul metabolic al microbiomului dumneavoastră de a produce sau consuma compuși (metaboliți). Acești metaboliți sunt implicați în dezvoltarea anumitor boli sau asociați cu efecte benefice asupra sănătății care pot fi cheie în prevenirea acestor boli (inclusiv indicatori de sănătate precum dimetilamina și lipopolizaharida, compuși neuroendocrini precum GABA și histamina, acizii grași cu lanț scurt (SCFA) precum butirat și propionat și vitamine precum acidul folic).
    RECOMANDĂRI NUTRIȚIONALE:
    Raportul myBIOME include recomandări nutriționale personalizate bazate pe rezultatele individuale, permițându-vă să vă ajustați dieta pentru a se potrivi cerințelor microbiomului dumneavoastră individual. Puteți filtra sugestiile alimentare în funcție de orice alergie sau intoleranță alimentară pentru a genera o listă de alimente care conțin fibre prebiotice care vor hrăni creșterea microbilor benefici în intestine.

    Cum mă va ajuta acest lucru?
    myBIOME va identifica dacă există un dezechilibru în microbiomul dumneavoastră care ar putea influența negativ sănătatea dumneavoastră. myBIOME va identifica, de asemenea, posibili metaboliți care, atunci când sunt aflați în afara limitei, vă pot predispune la afecțiuni de sănătate.
    Medicul dumneavoastră vă va ajuta să înțelegeți rezultatele și vă va oferi un tratament personalizat bazat pe recomandările de dietă myBIOME, sugestii de stil de viață și propuneri dietetice specifice menite să vă îmbunătățească microbiomul și, prin urmare, sănătatea și bunăstarea dumneavoastră.




    Instructiuni de recoltare si alte informatii despre analiza myBIOME gasiti aici:

    myBiome- instructiuni si pret.
    Virusul Epstein-Barr si mononucleoza infectioasa
    Virusul Epstein-Barr (EBV), cunoscut și sub numele de virusul herpetic uman 4, este un membru al familiei de virusuri herpetice.
    Este unul dintre cei mai răspândiți viruși umani.
    EBV se găsește în toată lumea.
    Majoritatea oamenilor sunt infectați cu EBV la un moment dat în viață.
    EBV se răspândește cel mai frecvent prin intermediul fluidelor corporale, în principal prin salivă.
    EBV poate provoca mononucleoză infecțioasă, numită și mononucleoză, și alte boli.

    Simptomele
    Simptomele infecției cu EBV pot include:
    • Copil bolnav în pat
    • oboseală
    • febră
    • gât inflamat
    • ganglioni limfatici umflați la nivelul gâtului
    • splină mărită
    • ficat umflat
    • erupție cutanată
    Multe persoane sunt infectate cu EBV în copilărie. Infecțiile cu EBV la copii nu provoacă de obicei simptome sau simptomele nu se disting de alte boli ușoare și de scurtă durată ale copilăriei. Persoanele care au simptome de infecție cu EBV, de obicei adolescenți sau adulți, se ameliorează în două până la patru săptămâni. Cu toate acestea, unele persoane se pot simți obosite timp de mai multe săptămâni sau chiar luni.
    După ce ați contractat o infecție cu EBV, virusul devine latent (inactiv) în corpul dumneavoastră. În unele cazuri, virusul se poate reactiva. Acest lucru nu provoacă întotdeauna simptome, dar persoanele cu un sistem imunitar slăbit sunt mai susceptibile de a dezvolta simptome dacă EBV se reactivează.

    Transmisie
    EBV se răspândește cel mai frecvent prin fluidele corporale, în special prin salivă. Cu toate acestea, EBV se poate răspândi și prin sânge și spermă în timpul contactului sexual, al transfuziilor de sânge și al transplanturilor de organe.
    EBV se poate răspândi prin utilizarea obiectelor, cum ar fi o periuță de dinți sau un pahar de băut, pe care o persoană infectată le-a folosit recent. Probabil că virusul supraviețuiește pe un obiect cel puțin atâta timp cât obiectul rămâne umed.Prima dată când vă infectați cu EBV (infecția primară cu EBV) puteți răspândi virusul timp de săptămâni și chiar înainte de a avea simptome. Odată ce virusul se află în corpul dumneavoastră, acesta rămâne acolo într-o stare latentă (inactivă). Dacă virusul se reactivează, puteți transmite potențial EBV altor persoane, indiferent de cât timp a trecut de la infecția inițială.

    Diagnostic
    Diagnosticarea infecției cu EBV poate fi dificilă deoarece simptomele sunt similare cu cele ale altor boli. Infecția cu EBV poate fi confirmată cu ajutorul unui test de sânge care detectează anticorpii.

    Aproximativ nouă din zece adulți au anticorpi care arată că au o infecție cu EBV actuală sau trecută.

    Prevenire și tratament
    Nu există niciun vaccin care să protejeze împotriva infecției cu EBV. Puteți ajuta să vă protejați prin faptul că nu vă sărutați și nu împărțiți băuturi, alimente sau obiecte personale, cum ar fi periuțele de dinți, cu persoane care au infecția EBV.

    Nu există un tratament specific pentru EBV.
    Cu toate acestea, se pot face unele lucruri pentru a ajuta la ameliorarea simptomelor, inclusiv: 

    consumul de lichide pentru a rămâne hidratat
    odihnați-vă suficient de mult
    administrarea de medicamente cu prescripție medicală pentru durere și febră

    La NPA Laborator Analize Medicale iti poti face urmatoarele teste de anticorpi pentru virusul Epstein-Barr:

    https://npa.ro/analiza/epstein-barr-virus-vca-ac-igg-852

    https://npa.ro/analiza/epstein-barr-virus-vca-ac-igm-853

    https://npa.ro/analiza/epstein-barr-virus-ebna-1-ac-igg-850
    Homocisteina
    Homocisteina este un aminoacid care este prezent în mod obișnuit în cantități foarte mici în toate celulele organismului. Acest lucru se datorează faptului că, în mod normal, organismul transformă rapid homocisteina în alte produse.
    Deoarece vitaminele B6, B12 și acidul folic sunt necesare pentru a metaboliza homocisteina, nivelurile crescute ale aminoacidului pot fi un semn de deficiență în aceste vitamine. Acest test determină nivelul de homocisteină din sânge și/sau urină.
    Un nivel ridicat de homocisteină poate fi, de asemenea, legat de un risc mai mare de boli coronariene, accident vascular cerebral, boli vasculare periferice (depozite de grăsime în arterele periferice) și întărirea arterelor (ateroscleroză).
    Nivelurile ridicate de homocisteină cresc riscul de formare de cheaguri de sânge în vase și pot duce la atac de cord și accident vascular cerebral.
    Au fost propuse mai multe mecanisme pentru modul în care homocisteina duce la riscul de boli cardiovasculare, dar legăturile directe nu au fost confirmate. Există, de asemenea, mai multe studii care nu indică niciun beneficiu sau o scădere a riscului de boli cardiovasculare cu ajutorul suplimentelor de acid folic și vitamine B. 
    O afecțiune ereditară rară numită homocistinurie poate, de asemenea, să crească foarte mult homocisteina în sânge și urină.
    In multe tari toți bebelușii sunt testați în mod obișnuit pentru detectarea excesului de metionină, un semn al homocistinuriei, ca parte a screening-ului pentru nou-născuți. Dacă testul de screening al unui bebeluș este pozitiv, atunci se efectuează adesea teste de homocisteină în urină și sânge.

    Importanta clinica:

    Analiza homocisteină poate fi utilizata în următoarele moduri:
    Medicul poate solicita un test de homocisteină pentru a determina dacă o persoană are o deficiență de vitamina B12 sau de acid folic.
    Concentrația de homocisteină poate fi ridicată înainte ca valorile analizelor pentru B12 și folat să fie anormale.
    Unii medici pot recomanda testarea homocisteinei la persoanele subnutrite, la persoanele în vârstă, care adesea absorb mai puțină vitamina B12 din alimentație, și la persoanele cu o nutriție deficitară.
    Homocisteina poate fi comandată ca parte a unui screening pentru persoanele cu risc ridicat de atac de cord sau accident vascular cerebral. Poate fi utilă la o persoană care are antecedente familiale de boală coronariană, dar nu are alți factori de risc cunoscuți, cum ar fi fumatul, hipertensiunea arterială sau obezitatea.

    Când este recomandat?
    Acest test poate fi recomandat atunci când un medic suspectează că o persoană ar putea avea o deficiență de vitamina B12 și/sau de acid folic. Semnele și simptomele sunt inițial subtile și nespecifice. Persoanele cu o deficiență timpurie pot fi diagnosticate înainte de a prezenta simptome evidente.

    Alte persoane afectate pot prezenta o varietate de simptome ușoare până la severe care pot include:
    Diareea
    Amețeală
    Oboseală, slăbiciune
    Pierderea poftei de mâncare
    Paloare
    Ritm cardiac rapid
    Dificultăți de respirație
    Dureri de limbă și de gură
    Furnicături, amorțeală și/sau arsuri la nivelul picioarelor, mâinilor, brațelor și picioarelor (în cazul deficienței de B12)
    Testarea homocisteinei poate fi solicitată ca parte a evaluării riscului unei persoane de boli cardiovasculare, în funcție de vârsta persoanei și de alți factori de risc. De asemenea, poate fi comandat în urma unui atac de cord sau accident vascular cerebral pentru a ajuta la orientarea tratamentului.

    Intrepretarea rezultatelor
    În cazurile de suspiciune de malnutriție sau de deficiență de vitamina B12 sau de acid folic, nivelurile de homocisteină pot fi ridicate. Dacă o persoană nu primește suficiente vitamine B și/sau folat prin dietă sau suplimente, atunci este posibil ca organismul să nu poată converti homocisteina în forme care pot fi utilizate de organism.
    În acest caz, nivelul de homocisteină din sânge poate crește.
    Studiile de la mijlocul și sfârșitul anilor 1990 au sugerat că persoanele care au niveluri ridicate de homocisteină prezintă un risc mult mai mare de atac de cord sau de accident vascular cerebral decât cele cu niveluri medii. Investigarea legăturii dintre nivelurile ridicate de homocisteină și bolile de inimă rămâne un domeniu activ de cercetare.
    Cu toate acestea, în prezent, utilizarea nivelurilor de homocisteină pentru evaluarea riscului de boli cardiovasculare bolile.
    În plus, un studiu din 2012 privind mai multe seturi de date, inclusiv 50.000 de persoane cu boli coronariene, a pus sub semnul întrebării potențialul unei relații cauză-efect între nivelurile de homocisteină și bolile cardiace.
    O analiză a studiilor din 2015 a concluzionat că, deși există o relație între homocisteină și bolile cardiovasculare există alte dovezi care exclud ca homocisteina să fie considerată un biomarker pentru această boală.
    Asociația Americană a Inimii (AHA) recunoaște relația dintre nivelurile de homocisteină și ratele de supraviețuire la atac de cord/apoplexie.

    Atunci când rezultatele testelor sugerează homocistinurie, se testează uneori probe de biopsie hepatică sau cutanată pentru a determina dacă este prezentă enzima cistationină beta-sintetază.
    Absența acestei enzime este cea mai frecventă cauză a homocistinuriei.
    Pot fi comandate teste genetice pentru a testa una sau mai multe dintre cele mai frecvente mutații genetice.
    Dacă cineva are un istoric familial puternic de ateroscleroză precoce sau dacă un membru al familiei a fost diagnosticat cu homocistinurie, atunci persoana respectivă ar trebui să fie testată pentru mutația genetică care a fost găsită la membrul familiei.
    Nivelul de homocisteină poate crește odată cu vârsta, atunci când o persoană fumează și cu utilizarea unor medicamente precum carbamazepina, metotrexatul și fenitoina.
    Nivelurile de homocisteină sunt mai scăzute la femei decât la bărbați.
    Concentrațiile la femei cresc după menopauză, posibil din cauza scăderii producției de estrogen.

    Hepatita C
    Tot ce vreți să știți despre hepatita C

    Hepatita C, o inflamație a ficatului, apare după ce ați contractat virusul hepatitei C.
    Acest virus se transmite prin sânge, ceea ce înseamnă că îl puteți transmite sau contracta doar prin sângele care poartă virusul.

    Hepatita C poate fi acută sau cronică:

    Hepatita acută C nu implică adesea niciun simptom.
    Orice simptome pe care le aveți pot apărea în decurs de o săptămână sau două de la expunere, iar acestea ar putea dispărea de la sine în doar câteva săptămâni.

    Pe de altă parte, simptomele hepatitei C cronice pot să se dezvolte (și să se agraveze) pe o perioadă de luni sau chiar ani. Este posibil să nu observați niciun simptom până când acestea devin severe.

    Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează că aproximativ 58 de milioane de persoane din întreaga lume suferă de hepatita C cronică.
    Hepatita C se numără printre cele mai frecvente tipuri de hepatită, alături de hepatitele A și B. Spre deosebire de hepatitele A și B, însă, nu există încă un vaccin pentru a preveni hepatita C.
    Lăsată netratată, hepatita C poate provoca complicații de sănătate grave, chiar amenințătoare de viață, inclusiv:
    • ciroză (cicatrizare a ficatului)
    • insuficiență hepatică
    • cancer la ficat
    Dar, de cele mai multe ori, hepatita C poate fi vindecată.
    Efectuarea analizelor și tratarea promptă poate ajuta la reducerea șanselor de simptome severe și de insuficiență hepatică.Citiți în continuare pentru a afla detalii despre simptomele, complicațiile și tratamentul hepatitei C, plus câteva sfaturi de prevenție.

    Care sunt simptomele hepatitei C?
    Nu toate persoanele cu virusul hepatitei C prezintă simptome. De fapt, aproximativ 80 la sută dintre oameni nu observă niciun semn de boală atunci când contractează virusul pentru prima dată.
    Simptomele care apar pot varia, în funcție de faptul că aveți forma acută sau cronică a afecțiunii.Hepatita acută CInfecțiile acute apar în termen de 6 luni de la contactul cu virusul. Simptomele ar putea apărea între 2 și 12 săptămâni de la expunerea la virus.
    Simptomele pe care le-ați putea experimenta includ:
    • febră
    • oboseală persistentă
    • dureri articulare
    • greață sau dureri de stomac
    • pierderea poftei de mâncare
    • urină închisă la culoare
    • scaune gri sau palide
    • icter (când albul ochilor și pielea devin gălbui)
    Aceste cazuri sunt adesea ușoare, durând doar câteva săptămâni. Uneori, organismul dumneavoastră poate lupta singur împotriva infecției, așa că este posibil să nu aveți nevoie de tratament medical pentru hepatita C acută.
    Atunci când nu aveți niciun simptom, este posibil să nici nu vă dați seama că aveți infecția. Dar puteți transmite virusul altora, chiar și atunci când nu aveți simptome.

    Hepatita cronică C
    Dacă organismul dumneavoastră nu elimină virusul hepatitei C, hepatita acută C va deveni cronică. Între 55 și 85 la sută dintre persoanele care contractează hepatita C vor dezvolta în cele din urmă hepatita C cronică.
    Forma cronică a hepatitei C nu dispare de la sine și, fără tratament, simptomele dumneavoastră se pot agrava. Aceste simptome pot avea consecințe pe termen lung asupra sănătății. De asemenea, ar putea duce la leziuni hepatice permanente și la cancer de ficat.
    Semnele hepatitei C cronice includ:
    • oboseală persistentă
    • o senzație generală de indispoziție
    • dureri și dureri articulare și musculare
    • pierdere inexplicabilă în greutate
    • modificări ale dispoziției, inclusiv sentimente de depresie sau anxietate
    • probleme de concentrare sau de memorare a lucrurilor
    • Aceste simptome vă pot afecta în cea mai mare parte a timpului sau se pot ameliora pentru o vreme și apoi se pot înrăutăți din nou.În cazul hepatitei cronice C, ați putea observa, de asemenea, unele simptome de cicatrizare a ficatului și de boală hepatică, inclusiv:indigestie, balonare și dureri de stomac
    • umflături la nivelul picioarelor și picioarelor
    • mâncărimi ale pielii
    • icter
    • urină închisă la culoare
    • dificultăți de somn
    • confuzie
    • probleme de memorie și concentrare
    La fel ca hepatita C acută, forma cronică a afecțiunii nu va provoca întotdeauna simptome clar recunoscute.Dacă observați oricare dintre simptomele de mai sus și credeți că ați fost expus la virus, veți dori să vă testați cât mai curând posibil.

    Cum se contractează hepatita C?
    Virusul se transmite prin contact de la sânge la sânge. Cu alte cuvinte, o persoană cu hepatită C vă poate transmite virusul dacă sângele său intră în contact cu sângele dumneavoastră.
    Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a:
    • transplanturi de organe
    • schimbul de obiecte, cum ar fi aparatele de ras sau periuțele de dinți
    • folosirea în comun a acelor
    • nașterea (persoana care naște poate transmite virusul copilului)
    • contactul sexual, în cazul în care se face schimb de sânge
    • efectuarea unui tatuaj sau a unui piercing cu echipament nesteril
    De asemenea, puteți contracta din nou virusul dacă l-ați mai avut înainte.
    Înainte de 1992, transfuziile de sânge erau considerate o metodă foarte probabilă de transmitere a virusului hepatitei C.
    Datorită progreselor medicale în ceea ce privește depistarea virusului din sange, astăzi aveți o șansă mult mai mică de a contracta virusul în urma unei transfuzii.

    Este posibil să aveți un risc mai mare de transmitere dacă:
    • ați avut o transfuzie de sânge înainte de 1992
    • ați primit un transplant de organe înainte de 1992
    • ați primit concentrate de factori de coagulare sau alte produse din sânge înainte de 1987
    • ați primit tratament de hemodializă pentru o perioadă lungă de timp
    • v-ați născut dintr-o mamă cu hepatită C
    • au avut un partener sexual cu hepatită C
    • au folosit ace nesterile
    Nu veți transmite hepatita C prin:
    • îmbrățișări, sărutări sau atingeri
    • alăptarea copilului dvs.
    • schimbul de alimente și băuturi
    • tusea și strănutul

    Este hepatita C vindecabilă?
    Atât infecțiile acute, cât și cele cronice cu hepatita C pot fi adesea vindecate complet. (Nu uitați, totuși, că puteți contracta din nou virusul.)
    Tratamentul, care implică medicamente antivirale, poate vindeca cu succes hepatita C în 95 la sutăe din cazuri. Medicii specialisti consideră că sunteți vindecat atunci când testele nu mai pot detecta virusul în sângele dumneavoastră la 12 săptămâni după încheierea tratamentului.

    Cum se tratează hepatita C?
    Nu toate persoanele cu hepatită C vor avea nevoie de tratament. Sistemul dumneavoastră imunitar poate fi capabil să lupte împotriva infecției suficient de bine pentru a elimina virusul din organism.
    În cazul în care sistemul dumneavoastră imunitar nu elimină infecția, medicamentele funcționează de obicei bine pentru a trata această afecțiune.

    Medicamente pentru hepatita C

    Medicamentele numite antivirale cu acțiune directă (AAD) acționează pentru a elimina complet virusul hepatitei C din organism și, în același timp, ajută la prevenirea leziunilor hepatice.
    Medicul specialist va prescrie tratamentul conform ghidurilor si protocoalelor de tratament aprobate de Ministerul Sanatatii.

    Cercetătorii au identificat 6 genotipuri diferite, sau tulpini, ale hepatitei C.
    Odată ce medicul dumneavoastră vă cunoaște genotipul, va avea o idee mai bună despre ce medicament va funcționa cel mai bine în cazul dumneavoastră. Unele tulpini au dezvoltat o rezistență la unele medicamente, astfel încât genotipul dvs. poate afecta opțiunile de tratament.

    Cum se diagnostichează hepatita C?

    Simptomele singure nu oferă, în general, suficiente informații pentru ca un medic să diagnosticheze hepatita C.
    Mai mult, este posibil să nu aveți simptome sau să nu observați niciun semn al acestei afecțiuni.
    De aceea este atât de important să vă adresați unui medic și să întrebați despre efectuarea unui test dacă ați fost expus la virusul hepatitei C.
    Este recomandat, de asemenea, testarea hepatitei C pentru persoanele care au teste hepatice anormale, alături de cele care sunt:
    însărcinate
    HIV-pozitive
    sunt sub hemodializă

    Un medic specialist poate solicita câteva analize diferite pentru a ajuta la diagnosticarea hepatitei C.
    Acestea includ:

    Teste de sânge.
    Medicii pot solicita o serie de analize de sânge pentru a verifica prezența virusului, începând cu un test de anticorpi împotriva hepatitei C.
    Un test PCR( incarcare virala/ viremie) îi poate spune medicului dacă virusul este activ în prezent, iar testul de încărcare virală poate măsura cantitatea de virus din sângele dumneavoastră.

    Testul de genotipare. Acest test poate dezvălui ce genotip al hepatitei C aveți. Aceste informații îl vor ajuta pe medicul dumneavoastră să găsească o abordare terapeutică eficientă.

    Testul funcției hepatice.
    Dacă rezultatele analizelor de sânge sugerează hepatita C cronică sau dacă medicul dumneavoastră crede că ați putea avea leziuni hepatice, acesta va solicita un test al funcției hepatice.
    Acest test vă verifică sângele pentru a vedea dacă există semne de creștere a enzimelor din ficat.

    Biopsie hepatică.
    Această procedură poate ajuta, de asemenea, să verifice dacă există leziuni hepatice.
    O biopsie presupune prelevarea unei mici bucăți de țesut din ficatul dumneavoastră și testarea acestuia pentru a detecta anomalii celulare.

    Testul de depistare a anticorpilor hepatitei C
    Anumite substanțe străine care pătrund în corpul dumneavoastră declanșează producerea de anticorpi de către sistemul imunitar.
    Anticorpii sunt programați în mod special pentru a viza doar substanța străină pe care au fost creați să o combată.
    Dacă ați avut vreodată o infecție cu hepatita C, organismul dumneavoastră va produce anticorpi împotriva hepatitei C ca parte a răspunsului său imunitar.
    Organismul dumneavoastră produce acești anticorpi doar dacă aveți hepatita C sau dacă ați avut-o în trecut.

    Așadar, testul de depistare a anticorpilor împotriva hepatitei C poate confirma dacă aveți virusul prin testarea acestor anticorpi specifici.
    Poate dura între 2 și 3 luni de la expunere pentru ca testul să detecteze anticorpii.
    Dacă este necesar, medicul dumneavoastră poate solicita un test HCV ARN, care poate detecta virusul după doar 1 sau 2 săptămâni.

    Dacă testul pentru anticorpi este pozitiv, un test ARN HCV poate arăta dacă infecția este actuală.

    Simptomele hepatitei C la bărbați
    Deși persoanele de orice sex se confruntă cu aceleași simptome ale hepatitei C, cercetările din 2014 au sugerat că unele efecte ale virusului pot fi diferite, în funcție de sexul care v-a fost atribuit la naștere.

    Cercetătorii au observat că:
    • femeile au șanse mai mari de a elimina virusul fără tratament
    • boala hepatică poate progresa mai rapid la bărbați
    • bărbații au o șansă mai mare de a dezvolta ciroză

    Posibile complicații ale hepatitei C
    Există o singură complicație principală a hepatitei C acute: Aceasta poate deveni cronică.

    Dacă ajungeți să dezvoltați hepatita C cronică, ați putea avea în cele din urmă o serie de complicații de sănătate, printre care:
    Ciroză. În cazul cirozei, țesutul cicatricial înlocuiește treptat țesutul sănătos din ficatul dumneavoastră, blocând fluxul sanguin și perturbând funcția hepatică. Ciroza poate duce în cele din urmă la insuficiență hepatică.
    Cancer de ficat. Faptul de a avea hepatita C cronică crește riscul de a dezvolta în cele din urmă cancer la ficat. Dacă dezvoltați ciroză sau dacă ficatul dumneavoastră este foarte afectat înainte de tratament, veți avea în continuare un risc mai mare de cancer după ce veți fi tratat.
    Insuficiență hepatică (hepatică). Este nevoie de mult timp pentru ca ficatul dumneavoastră să cedeze. Insuficiența hepatică, sau boala hepatică în stadiu terminal, se produce lent, pe parcursul a luni, adesea ani. Atunci când ficatul dumneavoastră devine incapabil să funcționeze corect, veți avea nevoie de un transplant.
    Dacă credeți că ați contractat virusul hepatitei C, un bun pas următor implică să vă adresați unui medic specialist. Obținerea unui tratament în timp util vă poate reduce riscul de a vă confrunta cu complicații grave.
    Cu cât obțineți mai repede un diagnostic, cu atât mai repede profesionistul din domeniul sănătății poate începe un plan de tratament.

    Prevenirea hepatitei C
    Experții nu au dezvoltat încă un vaccin eficient împotriva hepatitei C, deși cercetările continuă. În prezent, cel mai bun mod de a vă proteja de virusul hepatitei C este să evitați să folosiți orice obiect care ar fi putut intra în contact cu sângele unei alte persoane.
    Puteți face acest lucru prin:
    • nu împărțiți aparate de ras, mașini de tuns unghiile sau periuțe de dinți
    • nu împărțiți ace sau seringi
    • aplicati-va tatuaje sau piercing-uri în unități autorizate
    • purtați mănuși atunci când curățați sau tratați rana altcuiva
    • folosind prezervative sau alte metode de barieră în timpul sexului
    Rețineți că hepatita C nu este adesea transmisă în timpul sexului, deoarece este o infecție transmisă prin sânge. Acestea fiind spuse, metodele de barieră, cum ar fi prezervativele, pot totuși să vă ajute să reduceți șansele de a contracta orice tip de infecție cu transmitere sexuală.
    Dacă credeți că ați putea avea hepatita C, efectuarea imediată a unui test nu vă ajută doar să primiți tratament. De asemenea, vă poate ajuta să luați măsuri pentru a evita transmiterea virusului.

    Incheiere
    Puteți contracta hepatita C prin contactul de la sânge la sânge cu o persoană care are virusul. În timp ce organismul dumneavoastră poate elimina hepatita C acută fără tratament, hepatita C se transformă adesea într-o afecțiune cronică.
    Dacă aveți mai multe șanse de a contracta hepatita C decât populația generală, depistările regulate pentru hepatita C vă pot ajuta să obțineți un diagnostic și un tratament timpuriu. Dacă hepatita C devine cronică, va trebui să primiți tratament cât mai curând posibil. Hepatita C cronică poate duce în cele din urmă la complicații, cum ar fi leziuni hepatice grave și insuficiență hepatică, dacă nu este tratată. Cu toate acestea, ambele forme ale afecțiunii se pot ameliora cu ajutorul tratamentului.

    Surse:
    • Baden R, et al. (2014). Natural history and management of hepatitis C: Does sex play a role?
      academic.oup.com/jid/article/209/suppl_3/S81/2192774
    • Hepatitis C. (2020).
      cdc.gov/hepatitis/hcv/index.htm
    • Hepatitis C. (2020).
      niddk.nih.gov/health-information/liver-disease/viral-hepatitis/hepatitis-c
    • Hepatitis C. (2021).
      who.int/en/news-room/fact-sheets/detail/hepatitis-c
    • Hepatitis C prevention: Patient information. (2019).
      hepatitis.va.gov/pdf/hcv-prevention-factsheet.pdf
    • Hepatitis C questions and answers for the public. (2020).
      cdc.gov/hepatitis/hcv/cfaq.htm
    • Mathur P, et al. (2018). Use of ribavirin for hepatitis C treatment in the modern direct-acting antiviral era.
      ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6328726
    • The hunt for a vaccine for hepatitis C virus continues. (2021).
      thelancet.com/journals/langas/article/PIIS2468-1253(21)00073-X/fulltext
    • Viral hepatitis and liver disease. (2021).
      hepatitis.va.gov/index.asp
    Analize pentru functiile hepatice
    Analize pentru functiile hepatice
    Ce sunt analizele funcției hepatice?
    Analizele funcției hepatice, cunoscute și sub numele de analize chimice hepatice, ajută la determinarea sănătății ficatului dumneavoastră prin măsurarea nivelului de proteine, enzime hepatice și bilirubină din sânge.
    Un test al funcției hepatice este adesea recomandat în următoarele situații:
    • pentru a verifica dacă există leziuni cauzate de infecții hepatice, cum ar fi hepatita B și hepatita C
    • pentru a monitoriza efectele secundare ale anumitor medicamente despre care se știe că afectează ficatul
    • dacă aveți deja o boală de ficat, pentru a monitoriza boala și cât de bine funcționează un anumit tratament
    • dacă vă confruntați cu simptomele unei afecțiuni hepatice
    • dacă aveți anumite afecțiuni medicale, cum ar fi trigliceridele ridicate, diabetul, tensiunea arterială ridicată sau anemia
    • dacă consumați alcool în cantități mari
    • dacă aveți o boală a vezicii biliare
    • Se pot efectua multe teste asupra ficatului. Anumite teste pot reflecta diferite aspecte ale funcției hepatice.

    Testele utilizate în mod obișnuit pentru a verifica anomaliile hepatice sunt testele de verificare:
    Testele TGO și TGP măsoară enzimele pe care ficatul dumneavoastră le eliberează ca răspuns la leziuni sau boli. Testul pentru albumină măsoară cât de bine creează ficatul albumină, în timp ce testul pentru bilirubină măsoară cât de bine elimină bilirubina.
    Fosfataza alcalina poate fi utilizata pentru a evalua sistemul de canale biliare al ficatului.
    Faptul de a avea rezultate anormale la oricare dintre aceste teste hepatice necesită, de obicei, o urmărire pentru a determina cauza anomaliilor. Chiar și rezultatele ușor crescute pot fi asociate cu o boală hepatică. Cu toate acestea, aceste enzime pot fi găsite și în alte locuri în afară de ficat.Discutați cu medicul dumneavoastră despre rezultatele testelor funcției hepatice și despre ceea ce pot însemna acestea pentru dumneavoastră.

    Care sunt cele mai frecvente teste ale funcției hepatice?
    Testele funcției hepatice sunt utilizate pentru a măsura enzimele și proteinele specifice din sângele dumneavoastră.
    În funcție de test, fie niveluri mai mari, fie mai mici decât cele normale ale acestor enzime sau proteine pot indica o problemă la ficat.
    Unele teste comune ale funcției hepatice includ:

    Analiza transaminază alanină (ALT)
    TGP/Alanina transaminaza (ALT) este folosită de organismul dumneavoastră pentru a metaboliza proteinele. Dacă ficatul este deteriorat sau nu funcționează corect, ALT poate fi eliberată în sânge. Acest lucru face ca nivelul ALT să crească.Un rezultat mai mare decât normal la acest test poate fi un semn de afectare a ficatului.


    Analiza aspartat aminotransferază (AST)
    TGO/Aspartat aminotransferaza (AST) este o enzimă care se găsește în mai multe părți ale corpului dumneavoastră, inclusiv în inimă, ficat și mușchi. Deoarece nivelul AST nu este la fel de specific pentru afectarea ficatului ca TGP acesta este de obicei măsurat împreună cu ALT pentru a verifica dacă există probleme hepatice.
    Atunci când ficatul este deteriorat, AST poate fi eliberată în fluxul sanguin. Un rezultat ridicat la un test TGO ar putea indica o problemă cu ficatul sau cu mușchii.


    Fosfatază alcalină
    Fosfataza alcalină  este o enzimă care se găsește în oase, în canalele biliare și în ficat. Fosfataza alcalina  este recomandat de obicei în combinație cu alte câteva teste. Nivelurile ridicate de fosfataza alcalina pot indica o inflamație a ficatului, o blocare a canalelor biliare sau o boală osoasă.
    Copiii și adolescenții pot avea niveluri ridicate de fosfataza alcalina deoarece oasele lor sunt în creștere.
    Sarcina poate crește, de asemenea, nivelurile de fosfataza alcalina.

    Albumina
    Albumina este principala proteină produsă de ficatul dumneavoastră. Aceasta îndeplinește multe funcții corporale importante.
    De exemplu, albumina:
    împiedică scurgerea lichidului din vasele de sânge.
    vă hrănește țesuturile
    transportă hormoni, vitamine și alte substanțe în tot corpul dumneavoastră

    Albumina indica cât de bine produce ficatul dumneavoastră această proteină specială. Un rezultat scăzut la acest test poate indica faptul că ficatul dumneavoastră nu funcționează corect.
    Cu toate acestea, o cantitate scăzută de albumină poate fi, de asemenea, rezultatul unei alimentații necorespunzătoare, al unei boli de rinichi, al unei infecții și al unei inflamații.

    Bilirubina
    Bilirubina este un produs rezidual provenit din descompunerea globulelor roșii din sânge. În mod normal, este procesată de ficat. Ea trece prin ficat înainte de a fi excretată prin scaun.Un ficat deteriorat nu poate procesa corect bilirubina. Acest lucru duce la un nivel anormal de ridicat de bilirubină în sânge. Un rezultat ridicat la testul de bilirubină poate indica faptul că ficatul nu funcționează corect.
    Există anumite boli moștenite care cresc nivelul de bilirubină, dar funcția hepatică este normală.

    De ce am nevoie de analize pentru functiile ficatului?
    Analizele pentru functiile hepatice pot ajuta la determinarea dacă ficatul dumneavoastră funcționează corect.
    Ficatul îndeplinește o serie de funcții vitale ale organismului, cum ar fi:
    • eliminarea contaminanților din sângele dumneavoastră
    • transformarea substanțelor nutritive din alimentele pe care le consumați
    • stocarea mineralelor și vitaminelor
    • reglarea coagulării sângelui
    • producerea de colesterol, proteine, enzime și bilă
    • producerea de factori care combat infecțiile
    • eliminarea bacteriilor din sângele dumneavoastră
    • procesarea substanțelor care ar putea dăuna organismului dumneavoastră
    • menținerea echilibrului hormonal
    • reglarea nivelului de zahăr din sânge
    Problemele cu ficatul pot face ca o persoană să fie foarte bolnavă și pot fi chiar amenințătoare de viață.
    Care sunt simptomele unei afecțiuni hepatice?
    Simptomele unei afecțiuni hepatice includ:
    • slăbiciune
    • oboseală sau pierdere de energie
    • pierdere în greutate
    • icter (piele și ochi galbeni)
    • acumularea de lichid în abdomen, cunoscută sub numele de ascită
    • secreții corporale decolorate (urină închisă la culoare sau scaune deschise)
    • greață
    • vărsături
    • diaree
    • dureri abdominale
    • vânătăi sau sângerări anormale
    Medicul dumneavoastră poate solicita analize pentru testarea funcției hepatice dacă prezentați simptome ale unei afecțiuni hepatice. Diferitele analize ale funcției hepatice pot, de asemenea, să monitorizeze evoluția sau tratamentul unei boli și să testeze efectele secundare ale anumitor medicamente.

    Cum să vă pregătiți pentru analizele pentru functiile hepatice?
    Medicul dumneavoastră vă va da instrucțiuni complete despre cum să vă pregătiți pentru partea de probă de sânge a testului.
    Anumite medicamente și alimente pot afecta nivelurile acestor enzime și proteine din sângele dumneavoastră. Medicul dumneavoastră vă poate cere să evitați anumite tipuri de medicamente sau vă poate cere să evitați să mâncați orice pentru o perioadă de timp înainte de test. Asigurați-vă că continuați să beți apă înainte de recoltare.

    Surse:

    • Liver panel. (n.d.).
      urmc.rochester.edu/encyclopedia/content.aspx?ContentTypeID=167&ContentID=liver_panel
    • Mayo Clinic Staff. (2015). Liver function tests.
      mayoclinic.org/tests-procedures/liver-function-tests/about/pac-20394595
    • Table 27.1: Reference values. (n.d.).
      unboundmedicine.com/harrietlane/view/Harriet_Lane_Handbook/309269/all/TABLE_27_1:_Reference_Values
    D-Dimeri
    Ce sunt D-Dimerii? Ce este analiza D-Dimeri? Importanta masurarii D-Dimerilor, indicator important al trombozelor in infectia cu COVID 19

    D-dimerii sunt unul dintre fragmentele proteice produse atunci când un cheag de sânge se dizolvă în organism.
    În mod normal,D-Dimerii sunt nedetectabili sau detectabili la un nivel foarte scăzut, cu excepția cazului în care organismul formează și descompune cheaguri de sânge. Atunci cand se intampla asta, nivelul D-Dimerilor în sânge poate crește semnificativ.

    Atunci când un vas de sânge sau un țesut este rănit și începe să sângereze, organismul inițiază un proces numit hemostază pentru a crea un cheag de sânge care să limiteze și, în cele din urmă, să oprească sângerarea.
    Acest proces produce fire de o proteină numită fibrină, care se reticulează între ele pentru a forma o rețea de fibrină. Această plasă, împreună cu trombocitele, ajută la menținerea cheagului de sânge în formare la locul rănii până la vindecare.
    Odată ce zona a avut timp să se vindece și cheagul nu mai este necesar, organismul folosește o enzimă numită plasmină pentru a sparge cheagul (trombul) în bucăți mici, astfel încât acesta să poată fi îndepărtat. Fragmentele de fibrină care se dezintegrează în cheag se numesc produse de degradare a fibrinei , care constau în bucăți de fibrină reticulată de diferite dimensiuni.
    Unul dintre produsele finale de degradare a fibrinei produse este D-dimerul(cunoscut ca si D-Dimeri), care poate fi măsurat în laborator cu ajutorul unei probe de sânge atunci când este prezent.

    Nivelul de D-dimeri din sânge poate crește semnificativ atunci când există o formare și o descompunere semnificativă a cheagurilor de fibrină în organism.
    Pentru o persoană care prezintă un risc scăzut sau intermediar de coagulare a sângelui (tromboză) și/sau embolie trombotică, punctul forte al analizei D-dimeri este că poate fi utilizat în cadrul unei camere de urgență a spitalului pentru a determina probabilitatea prezenței unui cheag.
    O analiza D-dimer negativa* indică faptul că este foarte puțin probabil să existe un tromb.

    Există mai mulți factori și condiții asociate cu formarea necorespunzătoare a cheagurilor de sânge.

    Una dintre cele mai frecvente este tromboza venoasă profundă (TVP), care implică formarea de cheaguri în venele profunde din organism, cel mai frecvent în partea inferioară a picioarelor.

    Acești cheaguri pot crește foarte mult și pot bloca circulația sângelui în picioare, provocând umflături, dureri și leziuni tisulare. Este posibil ca o bucată din cheag să se desprindă și să se deplaseze în alte părți ale corpului.

    Acest "embol" se poate depune în plămâni, provocând o embolie sau embolie pulmonară (EP).
    Embolia pulmonară din cauza trombozei venoase profunde afectează mii de de persoane în lume în fiecare an.
    În timp ce cheagurile se formează cel mai frecvent în venele picioarelor, acestea se pot forma și în alte zone.

    Măsurătorile D-dimerului pot fi folosite pentru a ajuta la detectarea cheagurilor în oricare dintre aceste locuri.
    De exemplu, cheagurile din arterele coronare sunt cauza infarctului miocardic (atac de cord). Cheagurile se pot forma pe mucoasa inimii sau pe valvele acesteia, în special atunci când inima bate neregulat (fibrilație atrială) sau când valvele sunt deteriorate.

    De asemenea, se pot forma cheaguri în arterele mari ca urmare a îngustării și deteriorării cauzate de ateroscleroză.
    Bucăți din astfel de cheaguri se pot desprinde și pot provoca un embol care blochează o arteră dintr-un alt organ, cum ar fi creierul (provocând un accident vascular cerebral) sau rinichii.

    D-dimerii pot fi, de asemenea, solicitati împreună cu alte teste, pentru a ajuta la diagnosticarea coagulării intravasculare diseminate (CID).
    Coagularea intravasculara diseminata este o afecțiune în care factorii de coagulare sunt activați și apoi consumați în tot corpul.
    Acest lucru creează numeroși cheaguri de sânge minuscule și, în același timp, lasă persoana afectată vulnerabilă la sângerări excesive.
    Coagularea intravasculara diseminata este o afecțiune complexă, uneori amenințătoare de viață, care poate apărea în urma unei varietăți de situații, inclusiv a unor proceduri chirurgicale, septicemie, mușcături de șerpi veninoși, boli hepatice și după naștere. 

    Care este utilitatea clinica a D-Dimerilor?
    D-dimerii sunt utilizatii pentru a ajuta la excluderea prezenței unui cheag de sânge necorespunzător (tromb).

    Unele dintre afecțiunile pentru care testul D-dimer este utilizat pentru a ajuta la excluderea includ:

    Tromboza venoasă profundă (TVP)
    Embolia pulmonară (EP)
    Accident vascular cerebral
    Acest test poate fi utilizat pentru a determina dacă sunt necesare teste suplimentare pentru a ajuta la diagnosticarea bolilor și afecțiunilor care cauzează hipercoagulabilitate, o tendință de a forma cheaguri necorespunzătoare.
    Un nivel de D-dimer poate fi utilizat pentru a ajuta la diagnosticarea coagulării intravasculare diseminate (CID) și pentru a monitoriza eficacitatea tratamentului coagulării intravasculare diseminate.

    Când este recomandat sa se faca analiza D-Dimeri?
    Testarea D-dimerilor este deseori solicitată atunci când cineva se prezintă la medic cu simptome ale unei afecțiuni grave (de exemplu, dureri în piept și dificultăți de respirație).

    D-dimerii poate fi solicitat laboratorului atunci când cineva are simptome de tromboză venoasă profundă, cum ar fi:
    • Durere sau sensibilitate la nivelul piciorului, de obicei la un picior
    • Umflarea piciorului, edem
    • Decolorarea piciorului
    Poate fi comandat atunci când cineva are simptome de embolie pulmonară, cum ar fi:
    • Dificultăți bruște de respirație, respirație dificilă
    • Tuse, hemoptizie (sânge prezent în spută)
    • Durere toracică legată de plămâni
    • Ritm cardiac rapid
    Analiza D-dimeri este deosebit de utila atunci când un medic specialist crede că altceva decât tromboza venoasă profundă sau embolia pulmonară este cauza simptomelor.
    Este o modalitate rapidă și neinvazivă de a ajuta la excluderea unei coagulări anormale sau excesive ca fiind cauza de bază. 

    Atunci când o persoană prezintă simptome de coagulare intravasculară diseminată (CID), cum ar fi sângerarea gingiilor, greață, vărsături, dureri musculare și abdominale severe, convulsii și scăderea debitului urinar, se poate solicita un test D-dimeri, împreună cu :

    Timp Quick/INR ,

    APTT,

     fibrinogen

     și cu o hemoleucograma completa , pentru a ajuta la diagnosticarea afecțiunii.

    D-dimerul poate fi, de asemenea, comandat la intervale de timp atunci când cineva urmează un tratament pentru coagulare intravasculara diseminata pentru a ajuta la monitorizarea progresului acesteia.


    D-Dimerii in cazurile de COVID-19.

    Valoarea D-dimerilor, un fragment de proteină produs de organism atunci când apare un cheag de sânge, este frecvent crescută la pacienții cu infecție COVID-19.

    Nivelurile D-dimerilor se corelează cu severitatea bolii și sunt un marker de prognostic fiabil pentru mortalitatea pacienților internați cu infecție COVID-19, arată rezultatele mai multor meta-analize, publicate in reviste de specialitate.

    Nivelurile ridicate de D-dimer, așa cum se observă la unii pacienți cu COVID-19 sever, pot indica un risc ridicat de formare de cheaguri de sânge și complicații.
    Nedetectați și netratați, cheagurile de sânge pot contribui la rezultate nefavorabile și s-au dovedit a fi fatale în unele cazuri de COVID-19 sever.
    Recent, un grup de oameni de știință a studiat efectele COVID-19 persistent, numit în mod obișnuit COVID-19 lung, și relația sa cu inflamația și coagularea sângelui.
    Unii pacienți se confruntă cu simptome continue, cum ar fi oboseala, dificultăți de respirație și lipsa de rezistență, chiar și după ce boala acută se rezolvă.
    Cercetătorii au urmărit 150 de pacienți cu COVID-19 care au fost tratați la Spitalul St James's din Dublin în perioada mai-septembrie 2020, pentru o perioadă medie de 80 de zile după ce au fost diagnosticați pentru prima dată.
    Raportul lor, publicat în Journal of Thrombosis and Haemostasis, a constatat că nivelurile D-dimerului au rămas ridicate la aproximativ 25% dintre participanții la studiu timp de până la patru luni după diagnosticarea COVID-19.

    Cum efectuam analiza?

    Analiza D-Dimeri o procesam pe analizor automat de coagulare Sysmex CS 2000i ( brand al Siemens).

    Cat costa analiza?

    Analiza costa 70 lei, si nu se percep taxe de recoltare.

    Analiza poate fi solicitata si in pachetul de Anticorpi COVID-19 anti proteina Spike + D-Dimeri la pretul de 157 lei.

    *Intepretarea se face cu ajutorul intervalului biologic de referinta. Testul este cantitativ, nu unul semicantitativ.
    Tehnologia folosita de NPA Laborator Analize Medicale pentru testarea D-Dimerilor este tehnologia de varf.

    Surse:
    Weitz, J. et. al. (2017). A Test in Context: D-dimer. J Am Coll Cardiol. 2017;70(19):2411-2420. Available online at https://www.medscape.com/viewarticle/888540 Accessed on 5/05/18.Lehman, C. et. al. (2018 Mary, Updated). Disseminated Intravascular Coagulation – DIC. ARUP Consult. Available online at https://arupconsult.com/content/disseminated-intravascular-coagulation. Accessed on 5/05/18.Patel, K. and Chun, L. (2017 July 05, Updated). Deep Venous Thrombosis (DVT). Medscape Emergency Medicine. Available online at https://emedicine.medscape.com/article/1911303-overview. Accessed on 5/05/18.Springel, E. and Malhotra, T. (2018 January 22, Updated). Thromboembolism in Pregnancy. Medscape Obstetrics & Gynecology. Available online at https://emedicine.medscape.com/article/2056380-overview#showall. Accessed on 5/05/18.Reihani, H. et. al. (2018 February 11). Diagnostic Value of D-Dimer in Acute Myocardial Infarction Among Patients With Suspected Acute Coronary Syndrome. Cardiol Res. 2018 Feb; 9(1): 17–21.Available online at https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5819624/. Accessed on 5/05/18.
    Boala celiaca
    Boala celiacă: Mai mult decât intoleranța la gluten
    Ce este boala celiacă?
    Boala celiacă este o tulburare digestivă cauzată de o reacție imunitară anormală la gluten.
    Boala celiacă mai este cunoscută și sub numele de enteropatie sensibilă la gluten
    Glutenul este o proteină care se găsește în alimentele fabricate din grâu, orz, secară și triticale. Se găsește, de asemenea, în ovăzul care a fost fabricat în instalații de prelucrare care manipulează alte cereale. Glutenul se poate găsi chiar și în unele medicamente, vitamine și rujuri.
    Intoleranța la gluten, cunoscută și sub numele de tulburări legate de gluten, se caracterizează prin simptome după ce se consumă alimente care conțin gluten.
    Persoanele cu sensibilitate non-celiacă la gluten pot avea o sensibilitate ușoară la gluten, în timp ce altele au boala celiacă, care este o tulburare autoimună.
    În cazul bolii celiace, răspunsul imunitar la gluten creează toxine care distrug vilozitățile.
    Vilozitățile sunt mici proeminențe asemănătoare unor degete în interiorul intestinului subțire.
    Atunci când vilozitățile sunt deteriorate, organismul nu poate absorbi substanțele nutritive din alimente.
    Acest lucru poate duce la malnutriție și la alte complicații grave de sănătate, inclusiv leziuni intestinale permanente.
     Persoanele cu boală celiacă trebuie să elimine toate formele de gluten din dieta lor. Aceasta include majoritatea produselor de panificație, produsele de patiserie, berea și alimentele în care glutenul poate fi folosit ca ingredient stabilizator.

    Care sunt simptomele bolii celiace?
    Simptomele bolii celiace implică, de obicei, intestinele și sistemul digestiv, dar pot afecta și alte părți ale corpului. Copiii și adulții tind să aibă un set diferit de simptome.
    Simptomele bolii celiace la copii
    Copiii cu boală celiacă se pot simți obosiți și iritați.
    De asemenea, ei pot fi mai mici decât în mod normal și pot avea o pubertate întârziată.
    Alte simptome comune includ:
    • pierderea în greutate
    • vărsături
    • balonare abdominală
    • dureri abdominale
    • diaree sau constipație persistentă
    • scaune deschise la culoare, urât mirositoare

    Simptomele bolii celiace la adulți
    Adulții cu boală celiacă pot prezenta simptome digestive.
    În majoritatea cazurilor, însă, simptomele afectează și alte zone ale corpului.
    Aceste simptome pot include:
    • anemie feriprivă
    • dureri și rigiditate articulară
    • oase slabe și fragile
    • oboseală
    • convulsii
    • tulburări de piele
    • amorțeală și furnicături la nivelul mâinilor și picioarelor
    • decolorarea dinților sau pierderea smalțului
    • răni palide în interiorul gurii
    • perioade menstruale neregulate
    • infertilitate și avort spontan

    Dermatita herpetiformă este un alt simptom comun al bolii celiace. Dermatita herpetiformă este o erupție cutanată cu mâncărimi intense, formată din umflături și vezicule. Se poate dezvolta pe coate, fese și genunchi. Dermatita herpetiformă afectează aproximativ 15 până la 25 la sută dintre persoanele cu boală celiacă. Cei care se confruntă cu dermatita herpetiformă nu au, de obicei, simptome digestive.

    Este important de reținut că simptomele pot varia de la o persoană la alta, în funcție de diverși factori, inclusiv:
    perioada de timp în care cineva a fost alăptat la sân în copilărie
    vârsta la care cineva a început să mănânce gluten
    cantitatea de gluten pe care o mănâncă cineva
    gravitatea leziunilor intestinale
    Unele persoane cu boală celiacă nu au niciun simptom.
    Cu toate acestea, ele pot dezvolta totuși complicații pe termen lung ca urmare a bolii lor.
    Programează imediat o programare la medic dacă suspectezi că tu sau copilul tău aveți boala celiacă.
    Atunci când diagnosticul și tratamentul sunt întârziate, este mai probabil să apară complicații.

    Cine riscă să sufere de boala celiacă?
    Boala celiacă se transmite în familie. Potrivit Centrului Medical al Universității din Chicago, oamenii au o șansă din 22 de a dezvolta boala celiacă dacă un părinte sau un frate sau o soră suferă de această afecțiune.

    Un om din 100 este afectat de boala celiaca.
    Persoanele care au alte boli autoimune și anumite tulburări genetice sunt, de asemenea, mai predispuse să aibă boala celiacă.

    Unele afecțiuni asociate cu boala celiacă includ:

    Cum se diagnostichează boala celiacă?
    Diagnosticul începe cu un examen fizic și cu o anamneză medicală.
    Medicii vor efectua, de asemenea, diverse teste pentru a ajuta la confirmarea diagnosticului.
    Persoanele cu boală celiacă au adesea niveluri ridicate de anticorpi antiendomisium (EMA),  anti-transglutaminază tisulară (tTGA) si anticorpi anti gliadina.
     Aceștia pot fi detectați cu ajutorul testelor de sânge. Testele sunt mai fiabile atunci când sunt efectuate în timp ce glutenul este încă în alimentație.
    Testele de sânge comune includ:
    hemogramă completă 
    testele funcției hepatice
    testul de colesterol
    testul nivelului de fosfatază alcalină
    testul de analiză a albuminei serice
    test de predispozitie genetica boala celiaca-HLA DQ2 / HLA DQ8
    La persoanele cu dermatita herpetiformă o biopsie a pielii poate ajuta, de asemenea, medicii să diagnosticheze boala celiacă.
    În timpul unei biopsii cutanate, medicul va îndepărta bucăți mici de țesut cutanat pentru a fi examinate cu ajutorul unui microscop. Dacă rezultatele biopsiei cutanate și ale analizelor de sânge indică boala celiacă, este posibil să nu fie necesară o biopsie internă.
    În cazurile în care rezultatele testelor de sânge sau ale biopsiei cutanate nu sunt concludente, se poate utiliza o endoscopie superioară pentru a testa boala celiacă.
    În timpul unei endoscopii superioare, un tub subțire, numit endoscop, este introdus prin gură și coborât în intestinul subțire.O cameră mică atașată la endoscop permite medicului să examineze intestinele și să verifice dacă există leziuni ale vilozităților. Medicul poate efectua, de asemenea, o biopsie intestinală, care presupune prelevarea unei mostre de țesut din intestine pentru analiză.

    Diagnosticul timpuriu scade șansele de a dezvolta o altă afecțiune
    VÂRSTA LA CARE SE FACE DIAGNOSTICUL               ȘANSA DE A DEZVOLTA O ALTĂ AFECȚIUNE AUTOIMUNĂ
    2-4 ani                                                                                               10.5%
    4-12 ani                                                                                             16.7%
    12-20 ani                                                                                           27%
    Peste 20 ani                                                                                      34%

    Cum se tratează boala celiacă?
    Singurul mod de a trata boala celiacă este de a elimina definitiv glutenul din alimentația dumneavoastră.
    Acest lucru permite vilozităților intestinale să se vindece și să înceapă să absoarbă nutrienții în mod corespunzător.
    Medicul dumneavoastră vă va învăța cum să evitați glutenul, urmând în același timp o dietă nutritivă și sănătoasă. De asemenea, vă va da instrucțiuni despre cum să citiți etichetele alimentelor și ale produselor, astfel încât să puteți identifica orice ingrediente care conțin gluten.
    Simptomele se pot ameliora în câteva zile de la eliminarea glutenului din alimentație. Cu toate acestea, nu ar trebui să încetați să mai consumați gluten până când nu se pune un diagnostic.
    Eliminarea prematură a glutenului poate interfera cu rezultatele testelor și poate duce la un diagnostic incorect.

    Precauții alimentare pentru persoanele cu boală celiacă
    Menținerea unei diete fără gluten nu este ușoară. Din fericire, multe companii fabrică acum produse fără gluten, care pot fi găsite în diverse magazine alimentare și magazine specializate.
    Pe etichetele acestor produse se va scrie "fără gluten".
    Dacă suferiți de boala celiacă, este important să știți ce alimente sunt sigure. Iată o serie de orientări alimentare care vă pot ajuta să stabiliți ce să mâncați și ce să evitați.
    Evitați următoarele ingrediente:
    • grâu
    • spelta
    • secară
    • orz
    • triticale
    • bulgur
    • durum
    • farina
    • făină graham
    • semolă
    Evitați, cu excepția cazului în care pe etichetă scrie fără gluten:
    • bere
    • pâine
    • prăjituri și plăcinte
    • bomboane
    • cereale
    • prăjituri
    • biscuiți
    • crutoane
    • sosuri
    • imitații de carne sau fructe de mare
    • ovăz
    • paste făinoase
    • carne de prânz, cârnați și hot-dog procesați
    • pansamente pentru salată
    • sosuri (inclusiv sos de soia)
    • păsări de curte
    • supe

    Puteți consuma aceste cereale și amidonuri fără gluten:
    • hrișcă
    • porumb
    • amarantul
    • arrowroot
    • făină de porumb
    • făină obținută din orez, soia, porumb, cartofi sau fasole
    • tortilla de porumb pur
    • quinoa
    • orez
    • tapioca
    • Alimentele sănătoase, fără gluten, includ:
    • carne proaspătă, pește care nu au fost pane, acoperite sau marinate
    • fructe
    • majoritatea produselor lactate
    • legume cu amidon, cum ar fi mazărea, cartofii, inclusiv cartofii dulci, și porumbul
    • orez, fasole și linte
    • legume
    • vin, lichioruri distilate, cidru și băuturi spirtoase
    Simptomele dvs. ar trebui să se amelioreze în câteva zile sau săptămâni de la efectuarea acestor ajustări alimentare. La copii, intestinul se vindecă, de obicei, în trei până la șase luni. La adulți, vindecarea intestinului poate dura mai mulți ani.
    Odată ce intestinul se vindecă complet, organismul va fi capabil să absoarbă nutrienții în mod corespunzător.

    Surse:

    • Celiac disease. (n.d.).
      niddk.nih.gov/health-information/health-topics/digestive-diseases/celiac-disease/Pages/facts.aspx
    • Celiac disease (gluten intolerance). (n.d.).
      ncbi.nlm.nih.gov/pubmedhealth/PMH0001280/
    • Dermatitis herpetiformis. (n.d.).
      celiac.org/celiac-disease/dermatitis-herpetiformis/
    • Genetic testing. (n.d.).
      uchospitals.edu/pdf/uch_007936.pdf
    • Mayo Clinic Staff. (2017). Celiac disease: Diagnosis and treatment.
      mayoclinic.org/diseases-conditions/celiac-disease/basics/lifestyle-home-remedies/con-20030410
    • What is celiac disease? (n.d.).
      celiac.org/celiac-disease/what-is-celiac-disease/




    Sindromul Sjögren
    Sindromul Sjögren
    Între 400.000 și 3,1 milioane de adulți suferă de sindromul Sjögren. Această afecțiune poate afecta persoane de orice vârstă, dar simptomele apar de obicei între 45 și 55 de ani. Ea afectează de zece ori mai multe femei decât bărbați. Aproximativ jumătate dintre pacienți au, de asemenea, artrită reumatoidă sau alte boli ale țesutului conjunctiv, cum ar fi lupusul.
    La începutul anilor 1900, medicul suedez Henrik Sjögren a descris pentru prima dată un grup de femei a căror artrită cronică era însoțită de uscăciunea ochilor și a gurii. Astăzi, reumatologii știu mai multe despre sindromul care poartă numele lui Sjögren și - cel mai important pentru pacienți - pot oferi sfaturi despre cum să trăiască cu el.

    Ce este sindromul Sjögren?
    Sindromul Sjögren este o boală inflamatorie care poate afecta multe părți diferite ale corpului, dar cel mai adesea afectează glandele lacrimale și salivare.
    Pacienții cu această afecțiune pot observa iritații, o senzație de nisip sau arsuri dureroase la nivelul ochilor. Uscăciunea gurii (sau dificultatea de a mânca alimente uscate) și umflarea glandelor din jurul feței și gâtului sunt, de asemenea, frecvente.
    Unii pacienți se confruntă cu uscăciune în pasajele nazale, în gât, în vagin și în piele.
    Dificultățile de înghițire și simptomele refluxului de acid sunt, de asemenea, frecvente.
    Sindromul Sjögren "primar" apare la persoanele care nu au nicio altă boală reumatismală.
    Sindromul Sjögren "secundar" apare la persoanele care au o altă boală reumatologică, cel mai adesea lupus eritematos sistemic și poliartrită reumatoidă.
    Ocazional, poate fi confundat cu un sindrom recent descris numit boala IGG4.
    Cele mai multe dintre complicațiile sindromului Sjögren apar din cauza scăderii lacrimilor și a salivei.

    Pacienții cu ochi uscați prezintă un risc crescut de infecții în jurul ochiului și pot prezenta leziuni ale corneei. Gura uscată poate provoca o creștere a cariilor dentare, gingivită (inflamație a gingiilor) și infecții bucale cu drojdie (afte) care pot provoca durere și arsuri.
    Unii pacienți au episoade de umflături dureroase la nivelul glandelor salivare din jurul feței.
    Pot apărea complicații în alte părți ale corpului.
    Durerea și rigiditatea articulațiilor cu umflături ușoare pot apărea la unii pacienți, chiar și la cei fără artrită reumatoidă sau lupus.
    Erupțiile de pe brațe și picioare legate de inflamația vaselor mici de sânge (vasculită) și inflamația la nivelul plămânilor, ficatului și rinichilor pot apărea rar și pot fi dificil de diagnosticat. Amorțeală, furnicături și slăbiciune au fost, de asemenea, descrise la unii pacienți. Glanda parotidă se află la marginea maxilarului și poate deveni umflată și inflamată la unele persoane cu Sindromul Sjögren.

    Care sunt cauzele sindromului Sjögren?

    Cauza sindromului Sjögren nu este cunoscută, dar este o afecțiune autoimună. Persoanele care suferă de această boală au proteine anormale în sânge. Acest lucru sugerează că sistemul imunitar, care în mod normal funcționează pentru a proteja organismul împotriva cancerelor și infecțiilor, reacționează împotriva propriului țesut. Scăderea lacrimilor și a salivei observată în sindromul Sjögren apare atunci când glandele care produc aceste fluide sunt afectate de inflamație.
    Cercetările sugerează că factorii genetici și, eventual, infecțiile virale pot predispune oamenii la dezvoltarea acestei afecțiuni.

    Cum este diagnosticat sindromul Sjögren?
    Diagnosticul depinde de o combinație de simptome, examinare fizică, teste de sânge și, uneori, studii speciale. Uscăciunea ochilor și a gurii pot fi semne timpurii ale afecțiunii, dar necesită investigații suplimentare, deoarece aceste simptome pot fi cauzate de multe alte afecțiuni sau medicamente.
    Testele speciale pot evalua orice scădere a producției de lacrimi sau de salivă. O examinare a ochilor este utilă pentru a detecta orice modificări oculare observate în cazul bolii Sjögren.
    Analizele de sânge pot determina prezența anticorpilor (proteine ale sistemului imunitar care ajută la distrugerea invadatorilor străini) tipici bolii.
    Anticorpii tipici includ anticorpii antinucleari (ANA), anticorpii anti-SSA și SSB sau factorul reumatoid, dar aceștia nu sunt întotdeauna prezenți.
    Biopsiile glandelor salivare din jurul feței sau de sub suprafața buzei interne pot fi, de asemenea, folosite pentru a pune un diagnostic.

    Cum se tratează sindromul Sjögren?*

    Tratamentul este conceput pentru a diminua cele mai supărătoare simptome.
    Ochii uscați răspund, de obicei, la lacrimi artificiale aplicate în mod regulat în timpul zilei sau la geluri aplicate noaptea.
    Alte măsuri, cum ar fi obturarea sau blocarea canalelor lacrimale, pot fi utilizate în cazurile mai severe. Picăturile oculare care reduc inflamația glandelor din jurul ochilor, cum ar fi ciclosporina , pot fi utilizate pentru a crește producția de lacrimi. Consumul de apă, guma de mestecat sau utilizarea înlocuitorilor de salivă pot ameliora uscăciunea gurii.
    Unii pacienți beneficiază de utilizarea medicamentelor eliberate pe bază de rețetă care stimulează fluxul de salivă, cum ar fi pilocarpina sau cevimulina. În cazul în care pacienții dezvoltă infecții cu drojdie, pot fi utilizate terapii antifungice.
    Umidificatoarele și irigarea nazală cu soluție salină pot îmbunătăți uscăciunea nazală. Medicamentele care reduc acidul gastric (cum ar fi inhibitorii de pompă de protoni și blocantele H2) pot diminua simptomele refluxului acid.
    Tratamentele pot ajuta la ameliorarea unei părți a uscăciunii, dar de obicei o anumită uscăciune persistă.Toți pacienții trebuie să beneficieze de îngrijire dentară regulată pentru a preveni cariile și pierderea dinților care pot apărea ca o complicație a bolii Sjögren.
    Pacienții cu ochi uscați ar trebui să consulte un oftalmolog (medic oftalmolog) în mod regulat pentru a vedea semne de deteriorare a corneei.
    Pacienții cu roșeață și durere excesivă la nivelul ochilor ar trebui să fie evaluați pentru infecții.
    Hidroxiclorochina, un medicament antimalarie utilizat în lupus și în artrita reumatoidă, poate fi util la unii pacienți cu sindromul Sjögren prin reducerea durerilor articulare și a erupțiilor cutanate resimțite de unii pacienți.
    Pacienții cu simptome sistemice rare, dar grave, cum ar fi febră, erupții cutanate, dureri abdominale sau probleme pulmonare sau renale, pot necesita tratament cu corticosteroizi, cum ar fi prednison  și/sau agenți imunosupresori, cum ar fi metotrexat, azatioprină , micofenolat  sau ciclofosfamidă . În plus, cercetătorii evaluează rituximab și alte terapii biologice pentru a trata cazurile de Sjögren care afectează întregul organism.

    Impactul mai larg al sindromului Sjögren asupra sănătății
    Marea majoritate a pacienților cu sindromul Sjögren rămân foarte sănătoși, fără complicații grave. Pacienții trebuie să știe că se confruntă cu un risc crescut de infecții la nivelul și în jurul ochilor și cu un risc crescut de probleme dentare din cauza scăderii pe termen lung a lacrimilor și a salivei.
    Rareori, pacienții pot avea complicații legate de inflamația în alte sisteme ale corpului, inclusiv:
    Probleme pulmonare care pot mima pneumonia
    Teste anormale ale funcției hepatice și renale
    Erupții cutanate legate de inflamarea vaselor mici de sânge
    Probleme neurologice care cauzează slăbiciune și amorțeală
    La un număr mic de persoane, sindromul Sjögren poate fi asociat cu limfomul, un cancer al glandelor limfatice.

    Traiul cu sindromul Sjögren
    Sindromul Sjögren nu poate fi vindecat, dar, în multe cazuri, un tratament adecvat ajută la ameliorarea simptomelor. Reumatologii sunt specialiști în afecțiuni musculo-scheletice și, prin urmare, au mai multe șanse să pună un diagnostic corect. De asemenea, aceștia pot consilia pacienții cu privire la cele mai bune opțiuni de tratament disponibile.Persoanele cu sindromul Sjögren sunt, de obicei, capabile să ducă o viață normală cu foarte puține ajustări. Atunci când se pune diagnosticul, mulți pacienți trebuie să își concentreze o mare parte din atenție ocupându-se de ochii și gura uscată, dar aceste simptome tind să dispară cu timpul. Orice durere sau roșeață la nivelul ochilor trebuie evaluată prompt, deoarece aceasta poate semnala o infecție. Pentru a reduce riscul apariției cariilor și a altor probleme dentare, pacienții trebuie să acorde o atenție deosebită unei igiene orale adecvate și unei îngrijiri dentare regulate.Pacienții ar trebui să se prezinte la medic în mod regulat pentru un control general de sănătate. De asemenea, aceștia trebuie să acorde o atenție deosebită oricărei umflături anormale a glandelor din jurul feței sau gâtului, de sub brațe sau din zona inghinală, deoarece acest lucru poate fi un semn de limfom.

    Informații pe scurt
    Sindromul Sjögren este o afecțiune autoimună care poate apărea la orice vârstă, dar este mai frecventă la femeile în vârstă. Mulți pacienți dezvoltă sindromul Sjögren ca o complicație a unei alte boli autoimune, cum ar fi artrita reumatoidă sau lupusul.
    Simptomele variază în funcție de tip și intensitate, dar multe persoane cu Sjögren sunt capabile să ducă o viață normală.
    Cea mai mare parte a tratamentului pentru sindromul Sjögren vizează ameliorarea simptomelor de uscăciune a ochilor și a gurii și prevenirea și tratarea complicațiilor pe termen lung, cum ar fi infecțiile și bolile dentare. Adesea, tratamentele nu elimină complet simptomele de uscăciune.
    Majoritatea pacienților cu sindromul Sjögren rămân sănătoși, dar au fost descrise unele complicații rare, inclusiv un risc crescut de cancer al glandelor limfatice (limfom). Astfel, îngrijirea și urmărirea medicală regulată sunt importante pentru toți pacienții.

    La NPA Laborator Analize Medicale iti poti face toate analizele pentru diagnosticarea Sindromului Sjogren:


    Sursa:
    Colegiul American de reumatologie
    *Conform ghidurilor si recomandarilor din Statele Unite ale Americii.
    Lupus eritematos sistemic
    Lupusul eritematos sistemic, denumit LES sau lupus, este o boală cronică care provoacă o inflamație sistemică ce afectează mai multe organe. 
    Pe lângă faptul că afectează pielea și articulațiile, poate afecta și alte organe din corp, cum ar fi rinichii, țesutul care căptușește plămânii (pleura), inima (pericardul) și creierul.
    Mulți pacienți se confruntă cu oboseală, pierdere în greutate și febră. 
    Crizele de lupus variază de la ușoare la grave.
    Majoritatea pacienților au perioade în care boala este activă, urmate de perioade în care boala este în mare parte liniștită - denumite remisiune.
    Cu toate acestea, există multe motive de speranță.
    Îmbunătățirile în tratament au îmbunătățit considerabil calitatea vieții acestor pacienți și au mărit durata de viață a acestora. 

    Ce cauzează lupusul? 

    Atunci când este sănătos, sistemul nostru imunitar protejează organismul împotriva germenilor și a cancerului. În cazul lupusului, sistemul imunitar funcționează greșit și se atacă pe "sine", adică propriile țesuturi ale pacientului, într-un proces numit autoimunitate sau "pierdere a toleranței proprii". 
    În lupus, pe măsură ce atacul continuă, toate ramurile sistemului imunitar se alătură luptei. Acest lucru duce la o inflamație semnificativă și intensă.
    Cauza lupusului este necunoscută, precum și ceea ce determină prezentarea sa diversă. Știm că sunt necesari mai mulți factori, printre care: constituția genetică "potrivită", expunerile la mediu și caracteristicile specifice ale organelor.
    Persoanele cu lupus pot avea, de asemenea, un proces afectat de eliminare a celulelor vechi și deteriorate din organism, ceea ce, la rândul său, oferă stimulente continue sistemului imunitar și duce la un răspuns imunitar anormal. 
    Cel mai adesea, lupusul debutează la femeile tinere aflate la vârsta fertilității, deși uneori poate debuta în timpul copilăriei .

    Aproximativ 20% dintre persoanele cu lupus dezvoltă boala în copilărie sau în adolescență. Atunci când lupusul debutează în copilărie, se numește LES cu debut în copilărie sau cSLE.
    Este rar să faci lupus înainte de vârsta de 5 ani.

     Cum este diagnosticat lupusul?

     Lupusul poate fi greu de depistat, deoarece este o boală complexă care are multe simptome, iar acestea pot apărea lent.
    În calitate de experți în diagnosticarea și tratarea bolilor autoimune, cum ar fi lupusul, reumatologii pot determina cel mai bine dacă un pacient are lupus și îl pot sfătui cu privire la opțiunile de tratament. Persoanele cu lupus au adesea simptome care nu sunt specifice lupusului.
    Acestea includ febră, oboseală, scădere în greutate, cheaguri de sânge și căderea părului.
    De asemenea, aceștia pot avea arsuri la stomac, dureri de stomac și circulație deficitară la nivelul degetelor de la mâini și picioare.
    Femeile însărcinate pot avea avorturi spontane. Lupusul se poate acutiza în timpul sarcinii și poate afecta rezultatul acesteia.
    Colegiul American de Reumatologie are o listă de simptome și alte măsuri pe care medicii le pot folosi ca un ghid pentru a decide dacă un pacient cu simptome are lupus. 
    Erupții cutanate:
    erupție în formă de fluture peste obraji - denumită erupție malară
    erupție roșie cu pete rotunde sau ovale în relief - cunoscută sub numele de erupție discoidă
    erupție cutanată pe pielea expusă la soare
    răni la nivelul gurii: răni la nivelul gurii sau al nasului care durează de la câteva zile până la mai mult de o lună
    Artrita: sensibilitate și umflături care durează câteva săptămâni la două sau mai multe articulații
    Inflamația plămânilor sau a inimii: umflături ale țesutului care căptușește plămânii (denumite pleurezie sau pleurită) sau inima (pericardită), care pot provoca dureri în piept atunci când se respiră adânc
    Problemă la rinichi: sânge sau proteine în urină, sau teste care sugerează o funcție renală deficitară
    Problemă neurologică: convulsii, accidente vasculare cerebrale sau psihoză (o problemă de sănătate mintală)
    Teste de sânge anormale, cum ar fi:
    -număr scăzut de celule sanguine: anemie, număr scăzut de globule albe sau număr scăzut de trombocite
    -rezultat pozitiv la anticorpi antinucleari (ANA): anticorpi care pot face ca organismul să înceapă să se atace pe sine și care sunt prezenți la aproape toți pacienții cu lupus
    -anumiți anticorpi anormali: anticorpi anti-ADN dublucatenar (numiți anti-dsDNA),
    -anti-Smith (numiți anti-Sm) sau anticorpi antifosfolipidici
    Dacă medicul dumneavoastră suspectează că aveți lupus pe baza simptomelor dumneavoastră, se vor face o serie de analize de sânge pentru a confirma diagnosticul.
    Cel mai important test de depistare a sângelui este ANA.
    Dacă ANA este negativ, nu aveți lupus. Cu toate acestea, dacă ANA este pozitiv, este posibil să aveți lupus și veți avea nevoie de teste mai specifice.
    Aceste teste de sânge includ anticorpii anti-dsDNA și anti-Sm, care sunt specifici pentru diagnosticul de lupus. 
    Prezența anticorpilor antifosfolipidici semnalează un risc crescut pentru anumite complicații, cum ar fi avortul spontan sau formarea de cheaguri de sânge. De asemenea, medicii pot măsura nivelurile anumitor proteine de complement (o parte a sistemului imunitar) din sânge, pentru a ajuta la detectarea bolii și pentru a urmări evoluția acesteia. 

    Cum se tratează lupusul?

    Lupusul nu se poate vindeca, deoarece este o boală cronică.
    Obiectivele tratamentului sunt de a suprima sistemul imunitar hiperactiv și, în cele din urmă, de a induce remisiunea și de a preveni deteriorarea permanentă a organelor. Tipurile de medicamente necesare vor depinde de simptome.

    Opțiunile comune de tratament includ:
    Medicamente antimalarice:  
    Hidroxiclorochina este recomandată pentru fiecare pacient cu lupus. Hidroxiclorochina a fost folosită în trecut pentru a preveni și trata malaria. De asemenea, este utilizată pentru a trata artrita, oboseala, erupțiile cutanate și aftele bucale legate de lupus, precum și pentru a preveni erupțiile.
    Corticosteroizi și imunosupresoare: 
    Pacienții cu probleme grave sau care pun viața în pericol, cum ar fi inflamația rinichilor, afectarea plămânilor sau a inimii și simptome ale sistemului nervos central, au nevoie de un tratament suplimentar, mai puternic. Acesta poate include corticosteroizi în doze mari.
    Imunosupresoarele includ azatioprina , micofenolat mofetil , metotrexat, ciclofosfamidă  și rituximab. 
    Alte medicamente ajută la controlul durerii, inclusiv medicamente antiinflamatoare nesteroidiene,  cum ar fi ibuprofenul sau naproxenul.
    Toate medicamentele au posibile efecte secundare. De exemplu, prednisona este asociata cu un risc crescut de infecție, creștere în greutate, vergeturi, tensiune arterială ridicată, osteoporoză (oase subțiri), depresie, glaucom (presiune oculară ridicată) și cataractă. Cu toate acestea, prednisonal este unul dintre medicamentele care acționează cel mai rapid și cel mai eficient pentru a trata lupusul activ și pentru a controla inflamația pentru a preveni deteriorarea organismului.
    Ar trebui să discutați cu medicul dumneavoastră despre beneficiile și riscurile medicamentelor recomandate. Pe baza răspunsului la tratament, medicul dumneavoastră poate fi capabil să ajusteze medicamentele pentru a reduce efectele secundare, controlând în același timp lupusul.  
    Este foarte important să discutați cu medicul despre orice îngrijorare pe care o aveți în legătură cu medicamentele dumneavoastră sau despre orice modificare a medicamentelor pe care o aveți în vedere, pentru a vă asigura că lupusul este tratat în mod adecvat. 
    Impactul mai larg al lupusului asupra sănătății 
    Boala lupusului, în special atunci când este activă, ar putea duce la ateroscleroză accelerată (înfundarea arterelor) care se poate dezvolta la femeile tinere și ar putea duce, de asemenea, la atacuri de cord, insuficiență cardiacă și accidente vasculare cerebrale.
    Astfel, este vital ca pacienții cu lupus, pe lângă controlul bolii lor, să facă exerciții fizice și să reducă alți factori de risc pentru bolile de inimă, cum ar fi fumatul, tensiunea arterială ridicată și colesterolul ridicat. Inflamația renală este una dintre manifestările comune și cele mai grave ale lupusului.
    Ea ar putea trece neobservată și poate duce la insuficiență renală și dializă. Puteți ajuta la prevenirea acestor rezultate grave prin căutarea unui tratament la primele semne de boală renală.
    Aceste semne includ: 
    Tensiune arterială ridicată
    Picioare și mâini umflate
    Umflături în jurul ochilor
    Modificări în urinare (sânge sau spumă în urină, mers la toaletă mai des noaptea, sau durere sau probleme la urinare) .
    Majoritatea persoanelor cu lupus pot duce o viață normală. Tratamentul lupusului s-a îmbunătățit, iar persoanele cu această boală trăiesc mai mult timp.

    Iată câteva sfaturi care vă pot ajuta atunci când trăiți cu lupus: 
    Formați-vă un sistem de sprijin.
    O bună relație medic-pacient și sprijinul din partea familiei și a prietenilor vă pot ajuta să faceți față acestei boli cronice și adesea imprevizibile.
    Implicați-vă în îngrijirea dumneavoastră. Învățați cât mai multe despre lupus, despre medicamentele dumneavoastră și despre ce fel de progrese să vă așteptați. Luați toate medicamentele așa cum v-a prescris medicul dumneavoastră și vizitați reumatologul frecvent pentru a preveni problemele grave.
    Acest lucru îi permite medicului dumneavoastră să vă urmărească boala și să vă schimbe tratamentul după cum este necesar. Dacă nu locuiți în apropierea unui reumatolog, este posibil să fie nevoie ca medicul dumneavoastră de familie să vă gestioneze lupusul cu ajutorul unui reumatolog.
    Rămâneți activ. Exercițiile fizice ajută la menținerea flexibilității articulațiilor și pot preveni bolile de inimă și accidentele vasculare cerebrale. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să exagerați. Alternați efectuarea de exerciții fizice ușoare sau moderate cu momente de odihnă.
    Evitați expunerea excesivă la soare. Lumina soarelui poate provoca o erupție cutanată a lupusului și poate chiar declanșa o acutizare gravă a bolii însăși. Atunci când sunteți în aer liber într-o zi însorită, purtați îmbrăcăminte de protecție (mâneci lungi, o pălărie cu boruri mari) și folosiți multă cremă de protecție solară. 

    Sursa:
    American College of Rheumatology

    La NPA Laborator Analize Medicale iti poti face toate analize pentru dignosticarea lupusului eritematos:
    *  anticorpi antinucleari (ANA):
    *  anticorpi anti-ADN dublucatenar
    *      anticorpi anti-SM
    *      anticorpi antifosfolipidici
    *  complement C3 si C4


    Boala pulmonara obstructiva cronica-BPOC
    Ce este BPOC?
    Boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC) este o afecțiune gravă care afectează plămânii și îngreunează respirația.
    Termenul BPOC include două afecțiuni, emfizemul și bronșita cronică, care sunt tipuri specifice de probleme pulmonare care îngreunează respirația.
    Cele mai multe cazuri de BPOC sunt cauzate de afectarea plămânilor în urma fumatului.
    Expunerea la alți iritanți, cum ar fi anumite pulberi sau substanțe chimice, poate contribui, de asemenea, la apariția BPOC.
    Persoanele cu BPOC au dificultăți în ceea ce privește fluxul de aer, ceea ce înseamnă că se luptă să exhaleze complet. Ca urmare, aerul rămâne blocat în plămâni. Acest lucru îngreunează respirația și interferează cu capacitatea plămânilor de a furniza organismului oxigenul de care are nevoie.De obicei, BPOC se agravează în timp, reducând frecvent calitatea vieții unei persoane și contribuind la dificultatea de a efectua activitățile zilnice.
    Persoanele cu BPOC se confruntă adesea cu crize ale bolii, cunoscute sub numele de exacerbări ale BPOC, care pot agrava semnificativ simptomele.
    Rolul testelor pentru BPOC
    Testele medicale pot juca un rol important în detectarea și gestionarea BPOC. Scopurile testelor pentru BPOC pot depinde de situația pacientului și pot include:
    Diagnosticarea: Testele privind modul în care funcționează plămânii sunt esențiale pentru diagnosticarea BPOC la persoanele cu simptome ale bolii. Deoarece multe probleme de sănătate pot afecta respirația și plămânii, testele atente ajută la diferențierea BPOC de alte afecțiuni. Diagnosticarea precisă a BPOC este importantă pentru a ajuta la orientarea îngrijirii pacientului, la diminuarea simptomelor și la îmbunătățirea calității vieții.
    Determinarea severității BPOC: Odată ce BPOC a fost diagnosticată, pot fi folosite teste pentru a evalua gravitatea afecțiunii și cât de mult afectează funcția pulmonară.
    Detectarea afecțiunilor coexistente: Testele pot ajuta la determinarea dacă o persoană are alte afecțiuni medicale care pot apărea alături de BPOC, cum ar fi astmul, apneea obstructivă de somn, cancerul pulmonar sau insuficiența cardiacă.
    Planificarea tratamentului: Modul în care este tratată BPOC depinde adesea de factori specifici legați de starea de sănătate a pacientului și de amploarea bolii. Testele pot fi folosite pentru a determina ce fel de terapie este recomandată și dacă tratamentele chirurgicale pot fi adecvate.
    Monitorizare: Testele pentru BPOC pot fi repetate periodic pentru a vedea cum evoluează boala sau pentru a evalua cât de bine funcționează tratamentul.
    Evaluarea crizelor: Atunci când apar exacerbări ale BPOC, testele pot ajuta la determinarea cauzei și severității exacerbării.
    Pentru orice pacient specific, un medic poate explica ce teste pentru BPOC sunt recomandate și poate discuta scopul acestor teste.
    Cine ar trebui să facă analize?
    Testele pentru BPOC se efectuează de obicei la persoanele care au simptome care ar putea fi cauzate de această afecțiune.
    Simptomele comune ale BPOC includ:
    Dificultăți de respirație, în special în timpul activității fizice
    Tuse regulată
    Producția de mucus
    Oboseală
    Strângere în piept
    Respirație șuierătoare
    Testarea pentru BPOC la persoanele cu aceste simptome poate ajuta la diagnosticarea sau la excluderea prezenței BPOC. La începutul bolii, BPOC poate provoca simptome puține sau ușoare, astfel încât medicii pot recomanda testarea chiar dacă simptomele nu sunt severe.
    Testarea pentru diagnosticarea BPOC este mai frecventă la persoanele cu simptome care fumează, de asemenea, țigări sau care au expuneri la alți iritanți pulmonari.
    Medicii pot folosi un chestionar pentru a identifica pacienții cu risc mai mare de BPOC care au mai multe șanse să beneficieze de testare.
    Testarea pentru BPOC nu este recomandată la persoanele care nu prezintă simptome. Nu s-a demonstrat că acest tip de testare, cunoscut sub numele de screening, oferă mai multe beneficii decât dezavantaje.
    După ce BPOC a fost diagnosticată, se prescriu teste suplimentare pentru a evalua severitatea bolii, a monitoriza evoluția bolii, a detecta complicațiile sau a evalua crizele de acutizare, pe baza unor factori individuali, inclusiv istoricul medical și starea generală de sănătate a pacientului.Un medic este cel mai în măsură să determine dacă testarea BPOC este recomandată pentru o anumită persoană, având în vedere detaliile situației acesteia.Obținerea rezultatelor testelor
    Rezultatele testelor BPOC sunt furnizate de obicei de către medicul dumneavoastră sau de către un pneumolog. Multe teste ale funcției pulmonare oferă rezultate aproape imediate, dar alte teste BPOC pot necesita câteva zile pentru ca rezultatele să fie disponibile.
    Medicul va evalua de obicei rezultatele testelor în contextul istoricului dumneavoastră de sănătate și al simptomelor.
    Dacă este diagnosticată BPOC, pot fi recomandate teste suplimentare pentru a determina gravitatea acesteia.
    Rezultatele acestor teste pot fi discutate cu dumneavoastră pe măsură ce sunt efectuate sau medicul dumneavoastră poate recomanda mai multe teste și apoi poate aborda modul în care aceste teste sunt interpretate împreună.

    Tipuri de teste pentru BPOC
    Există mai multe tipuri de examinări și teste care pot fi implicate în detectarea și evaluarea BPOC. Următoarele secțiuni oferă mai multe informații despre diferitele tipuri de teste pentru BPOC.Evaluarea inițială
    Majoritatea testelor BPOC încep cu o examinare fizică. În timpul examenului fizic, medicul vă poate asculta plămânii cu un stetoscop.
    În plus față de acest examen, medicul va face o analiză a istoricului de sănătate. Aceasta include discutarea simptomelor dvs. actuale, inclusiv cât de grave sunt și de cât timp le aveți.
    Medicul vă va întreba dacă fumați țigări sau dacă aveți alte expuneri la iritanți pulmonari. De asemenea, vă poate întreba despre alte afecțiuni, cum ar fi astmul, care vă pot afecta respirația.Testele funcției pulmonare
    Testele funcționale pulmonare, cunoscute și sub numele de teste de funcționare pulmonară, reprezintă o parte esențială a testării BPOC. Aceste teste oferă mai multe modalități de a vedea cât de bine respirați și dacă plămânii dumneavoastră funcționează normal.Spirometria este principalul test al funcției pulmonare pentru BPOC. În timpul acestui test, inspirați adânc și apoi expirați cât mai tare posibil într-un tub atașat la un aparat.
    Aparatul, cunoscut sub numele de spirometru, măsoară atât cantitatea de aer pe care ați expirat-o, cât și viteza cu care ați expirat. În unele cazuri, medicul vă poate administra medicamente cu un inhalator și vă poate cere să faceți din nou testul de spirometrie câteva minute mai târziu.
    Testele de volum pulmonar măsoară cantitatea de aer pe care o pot reține plămânii dumneavoastră. Cea mai comună versiune, cunoscută sub numele de pletismografie corporală, presupune să stai într-o cameră mică, care arată ca o cabină telefonică.
    Apoi inspirați și expirați printr-o piesă bucală, iar modificările cantității de aer din interiorul cabinei reflectă volumul plămânilor dumneavoastră.
    Un alt tip de test de volum pulmonar, numit test de diluție a gazelor, măsoară cantitatea de azot sau heliu gazos eliminată dintr-o cameră după ce ați inhalat gazul printr-un tub conectat.Deși adesea nu sunt necesare pentru a diagnostica inițial BPOC, testele de volum pulmonar pot oferi mai multe detalii despre funcția pulmonară care pot fi utile pentru unii pacienți.
    Testele de capacitate de difuzie evaluează cât de eficient sunt plămânii dumneavoastră capabili să transfere oxigenul din aer în sânge. Pentru a efectua testul, inhalați o cantitate mică de un gaz inofensiv, vă țineți respirația timp de câteva secunde și apoi expirați. Diferența dintre cantitatea de gaz pe care ați inspirat-o și cea expirată este un indiciu al modului în care plămânii dumneavoastră absorb oxigenul în sânge.
    Un test de capacitate de difuzie nu este un test de rutină și este folosit cel mai adesea pentru a evalua amploarea emfizemului la fumători.Pulsoximetria este un test care verifică nivelul de oxigen din sângele dumneavoastră, care se mai numește și saturație de oxigen. Pentru acest test, un mic senzor este plasat pe vârful degetului sau pe lobul urechii.
    Pulsoximetria poate fi măsurată în mai multe puncte și în timpul diferitelor niveluri de activitate fizică. Acesta poate ajuta la determinarea severității BPOC și dacă este necesară o terapie suplimentară cu oxigen.
    Testele de gazometrie arterială sunt o altă modalitate de a măsura cantitatea de oxigen și dioxid de carbon din sânge.
    Aceste teste presupun prelevarea de sânge dintr-o arteră și este prelevat de obicei de la încheietura mâinii.

    Testele de oxid nitric expirat fracționat (FeNO) evaluează cantitatea de inflamație din plămâni. Testul presupune să expiri încet și constant într-un tub. Aerul este transferat către un dispozitiv care măsoară nivelul de oxid nitric, care este asociat cu inflamația.
    Un test FeNO este cel mai adesea utilizat în cazul astmului, care poate apărea alături de BPOC, sau ca o modalitate de a evalua în continuare simptomele BPOC.
    Testele de efort sunt o modalitate de a vedea cum se modifică respirația, pulsul și nivelul de oxigen în timpul activității fizice. Un test de efort obișnuit este testul de mers în șase minute, care presupune mersul în interior pe o suprafață plană timp de șase minute. În timpul testului se măsoară de obicei distanța parcursă, precum și pulsul și saturația de oxigen.

    Teste de imagistică
    Testele imagistice pot fi utilizate pentru a examina plămânii și inima persoanelor cu BPOC. Cele mai frecvente teste imagistice sunt radiografiile toracice și tomografiile toracice.Aceste teste imagistice nu sunt necesare pentru a diagnostica BPOC. Ele sunt utilizate cel mai adesea în scenarii specifice, atunci când cauzele simptomelor sunt neclare sau când este important să se verifice eventualele complicații sau afecțiuni coexistente, cum ar fi problemele cardiace sau pneumonia. De asemenea, ele pot fi folosite pentru a vedea dacă un pacient poate beneficia de o intervenție chirurgicală.
    Un alt test imagistic care poate fi prescris este o ecocardiogramă, care oferă o imagine cu ultrasunete a inimii. Acest test este utilizat în principal pentru a afla dacă problemele cardiace contribuie la simptomele BPOC. O electrocardiogramă (ECG sau EKG) care măsoară activitatea electrică a inimii poate fi, de asemenea, utilizată în acest scop.Teste de sânge
    Testele de sânge de laborator pot furniza informații importante despre cauza BPOC.
    De asemenea, analizele de sânge pot ajuta la excluderea altor cauze ale problemelor de respirație și la detectarea problemelor de sănătate care pot apărea în același timp cu BPOC.
    Testele de gazometrie arterială măsoară cantitatea de oxigen și de dioxid de carbon din sânge pentru a ajuta să se vadă cât de bine funcționează plămânii dumneavoastră.
    Majoritatea persoanelor cu BPOC sunt testate pentru a depista o deficiență de alfa-1 antitripsină (AAT). AAT este o proteină care ajută la menținerea sănătății plămânilor și a ficatului.
    Un defect genetic rar cauzează deficitul de AAT.
    Deficitul de AAT poate duce la BPOC, inclusiv în rândul nefumătorilor. Un test de sânge poate determina dacă nivelurile de AAT sunt normale sau deficitare.
    Exemple de analize de sânge suplimentare care pot fi comandate de către medic includ:
    O hemogramă completă sau o analiză suplimentară a celulelor sanguine pentru a verifica dacă există semne de anemie sau alte anomalii ale celulelor roșii și albe din sânge care ar putea afecta nivelul de oxigen al pacientului.
    Teste de peptidă natriuretică cerebrală plasmatică (BNP) sau pro-BNP N-terminal (NT-proBNP), care pot ajuta la identificarea insuficienței cardiace care ar putea contribui la simptome.
    Un panel metabolic de bază (BMP) sau un panel metabolic complet (CMP) pentru a determina dacă există semne de funcționare anormală a rinichilor sau un dezechilibru al electroliților în organism.
    Aceste teste pot ajuta la identificarea unei creșteri cronice a dioxidului de carbon în sânge și pot ajuta, de asemenea, la diferențierea BPOC de alte afecțiuni de sănătate.

    Teste pentru exacerbările BPOC
    Persoanele care suferă de BPOC pot prezenta exacerbări periodice, când simptomele se agravează mai mult decât în mod normal. Aceste exacerbări pot apărea din cauza expunerii la un factor declanșator specific, cum ar fi un virus respirator sau o bacterie.
    Atunci când exacerbările BPOC sunt ușoare, testele pot implica doar un examen fizic și o pulsoximetrie pentru a determina saturația de oxigen.
    În cazul în care o exacerbare a BPOC este mai severă, pot fi necesare teste suplimentare. Acestea pot include analize ale gazelor din sângele arterial, analize de sânge pentru a evalua funcția renală și cardiacă și teste imagistice pentru a căuta semne de infecție pulmonară.
    În funcție de situație, pot fi utilizate și teste specifice pentru a încerca să se identifice cauza exacerbării BPOC. De exemplu, se pot efectua teste pentru gripă, teste COVID-19 și/sau teste pentru alte virusuri respiratorii pentru a detecta o infecție activă.
    Riscul cheagurilor de sange in cazuri de COVID-19
    Riscul crescut de cheaguri de sânge persistă în unele cazuri de COVID-19

    La mai bine de un an de la apariția SARS-CoV-2, virusul care provoacă COVID-19, cercetătorii încep să înțeleagă mai bine unele dintre efectele pe care boala le poate avea asupra organismului, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.
    Unul dintre aceste efecte, întâlnit frecvent la pacienții COVID-19 cu o boală de diferite grade de severitate, este nivelul ridicat al D-dimerilor din sânge.
    D-dimerul este o proteină produsă atunci când se formează cheaguri de sânge și apoi se descompune. Nivelurile ridicate de D-dimeri din sânge pot fi un semn de coagulare crescută a sângelui în organism.
    Fragmentul de proteină D-dimer este de obicei nedetectabil în sânge sau detectat la niveluri scăzute, care cresc ușor odată cu vârsta. Cu toate acestea, cu excepția cazului în care organismul formează în mod activ cheaguri și descompune cheagurile de sânge deja formate, nivelul de D-dimer din sânge ar trebui să fie sub intervalele de limită specifice vârstei.
    Dimpotrivă, nivelurile ridicate de D-dimeri pot însemna o coagulare crescută a sângelui, care face parte din răspunsul natural al organismului la inflamații și leziuni ale vaselor de sânge sau ale țesuturilor.

    Creșterea coagulării sângelui poate duce la complicații precum tromboza venoasă profundă , embolia pulmonară (EP), infarctul miocardic și accidentul vascular cerebral.

    Nivelurile ridicate de D-dimer, așa cum se observă la unii pacienți cu COVID-19 sever, pot indica un risc ridicat de formare de cheaguri de sânge și complicații.
    Nedetectați și netratați, cheagurile de sânge pot contribui la rezultate nefavorabile și s-au dovedit a fi fatale în unele cazuri de COVID-19 sever.
    Recent, un grup de oameni de știință a studiat efectele COVID-19 persistent, numit în mod obișnuit COVID-19 lung, și relația sa cu inflamația și coagularea sângelui.
    Unii pacienți se confruntă cu simptome continue, cum ar fi oboseala, dificultăți de respirație și lipsa de rezistență, chiar și după ce boala acută se rezolvă.
    Cercetătorii au urmărit 150 de pacienți cu COVID-19 care au fost tratați la Spitalul St James's din Dublin în perioada mai-septembrie 2020, pentru o perioadă medie de 80 de zile după ce au fost diagnosticați pentru prima dată.
    Raportul lor, publicat în Journal of Thrombosis and Haemostasis, a constatat că nivelurile D-dimerului au rămas ridicate la aproximativ 25% dintre participanții la studiu timp de până la patru luni după diagnosticarea COVID-19.
    Nivelurile ridicate de D-dimeri au fost găsite mai ales la cei spitalizați cu boală severă și la pacienții cu vârsta de 50 de ani sau mai în vârstă.

    Datele continuă să fie colectate în ceea ce privește nivelurile ridicate de D-dimeri la pacienții cu severitate variabilă a COVID-19.
    În prezent, recomandările sugerează că nivelurile de D-dimeri trebuie monitorizate chiar și după externarea din spital a pacienților cu COVID-19, deoarece nu se știe cât timp persistă riscul ridicat de coagulare a sângelui și când se rezolvă.
    Există, de asemenea, speculații conform cărora potențialul de risc crescut de formare a cheagurilor de sânge - similar cu severitatea COVID-19 - poate crește în funcție de condițiile de sănătate subiacente asociate pacientului.
    Exemple de astfel de afecțiuni subiacente includ, dar nu se limitează la cancer, traumatisme corporale, cum ar fi fracturi sau intervenții chirurgicale, tulburări autoimune și insuficiență cardiacă.
    Deși nivelurile ridicate de D-dimeri au fost detectate în mod obișnuit în rândul pacienților cu COVID-19, nu există dovezi care să explice cum sau de ce apar aceste creșteri.
    De asemenea, nu este clar de ce aceste niveluri sunt din ce în ce mai ridicate la pacienții cu un diagnostic sever de COVID-19 și de ce persistă creșterile la unii pacienți.
    Autorii studiului fac apel la continuarea cercetărilor pentru a înțelege mai bine efectele COVID-19 lung. Determinarea motivelor pentru care nivelurile D-dimerului rămân ridicate poate ajuta la înțelegerea motivelor pentru care unii pacienți suferă de COVID-19 lung și poate fi informativă pentru modul în care acești pacienți pot fi gestionați și tratați în mod eficient.

    Surse:
    (April 8, 2021) Southall, Jennifer. Elevated D-dimer levels common months after COVID-19 diagnosis. Healio, Hematology/Oncology. Accessed May 1, 2021.  https://www.healio.com/news/hematology-oncology/20210408/elevated-ddimer-levels-common-months-after-covid19-diagnosis
    Townsend L, et al. Prolonged elevation of D‐dimer levels in convalescent COVID‐19 patients is independent of the acute phase response. J Thromb Haemost. 2021; doi:10.1111/jth.15267.
    (January 29, 2021) COVID-19 and Coagulopathy: Frequently Asked Questions. American Society of Hematology. Accessed May 1, 2021. https://www.hematology.org/covid-19/covid-19-and-coagulopathy
    Fertilitatea.Infertilitatea
    Ce este fertilitatea?
    Fertilitatea este capacitatea de a concepe și de a produce un copil.
    Sarcina începe cu fertilizarea unui ovul de către un spermatozoid, dar există mai multe etape pe care trebuie să le parcurgă organismul bărbatului și cel al femeii pentru ca o sarcină sănătoasă să fie posibilă.
    Unele dintre aceste etape includ:   Hormonii declanșează un ovar pentru a elibera un ovul într-un proces numit ovulație.
    Un partener trebuie să producă spermatozoizi viabili și suficienți. În timp ce ovulul călătorește printr-o trompă uterină spre uter, trebuie să întâlnească un spermatozoid pentru a fi fertilizat. Oul fertilizat trebuie apoi să se implanteze în mucoasa uterului, unde poate crește și se poate dezvolta în timpul sarcinii. Dacă un ovul nu este fertilizat în acel ciclu, organismul elimină ovulul și mucoasa uterului în timpul menstruației.
    Ce este infertilitatea?
    Infertilitatea este un termen care descrie incapacitatea de a se reproduce prin mijloace naturale. Este definită ca fiind imposibilitatea de a rămâne însărcinată după un an de relații sexuale fără contracepție. Infertilitatea se datorează adesea unei probleme cu una sau mai multe etape în procesul de a rămâne însărcinată.   Infertilitatea este diagnosticată după ce un cuplu a încercat să rămână însărcinată timp de 12 luni fără succes sau după 6 luni dacă femeia are peste 35 de ani.
      Infertilitatea afectează aproximativ 9% dintre bărbați și 11% dintre femeile de vârstă reproductivă din Statele Unite.
    Deși infertilitatea unui cuplu poate fi uneori pusă pe seama unuia dintre parteneri, în aproximativ o treime dintre cupluri, ambii parteneri sunt responsabili de infertilitate.
    La 10-20% dintre cuplurile infertile, nu poate fi găsită nicio cauză specifică.  
    Rolul testării fertilității Testele de fertilitate pot fi utilizate pentru a detecta ovulația și/sau pentru a diagnostica infertilitatea.  
    Detectarea ovulației
    Unele tipuri de teste de fertilitate pot ajuta femeile să știe când sunt cele mai fertile și să planifice o sarcină. O femeie are cele mai multe șanse de a rămâne însărcinată dacă face sex în timpul unei ferestre care începe cu cinci zile înainte de ovulație și se termină la aproximativ 24 de ore după. Aceasta este uneori denumită perioada fertilă.
      Există multe metode de urmărire a ovulației și a ciclului menstrual. Urmărirea ovulației poate ajuta femeile care încearcă să rămână însărcinate și poate ajuta unele femei care doresc să evite să rămână însărcinate. Urmărirea ovulației ca formă de control al nașterii se numește conștientizare bazată pe fertilitate. Pentru majoritatea femeilor, conștientizarea bazată pe fertilitate are o eficiență de aproximativ 75%.  
      Diagnosticarea infertilității
    Testele de fertilitate pot ajuta, de asemenea, medicii să diagnosticheze cauzele infertilității într-un cuplu. Testele utilizate pentru a diagnostica cauzele infertilității includ teste de laborator, de imagistică și alte teste care oferă informații despre organele de reproducere ale unui cuplu și despre procesul de a rămâne însărcinată.
      Cine ar trebui să facă testele?
    Cuplurile care se confruntă cu infertilitatea sau care au probleme medicale subiacente ar trebui să vorbească cu medicul lor pentru a afla dacă ar trebui să se testeze și ce teste sunt indicate pentru situația lor unică.   Testele de fertilitate pot ajuta un cuplu să planifice o sarcină, indiferent dacă scopul este de a rămâne însărcinată sau de a evita sarcina.
      Pe lângă cei care se confruntă deja cu infertilitatea, trebuie identificați unii factori de risc care pot afecta fertilitatea unui cuplu.
    O evaluare a infertilității poate fi importantă atunci când cuplul întrunește unul sau mai mulți dintre următorii factori de risc:  
    Femei cu vârsta de peste 40 de ani
    • Perioade menstruale neregulate sau absente
    • Antecedente familiale de menopauză precoce sau insuficiență ovariană prematură
    • Antecedente de intervenție chirurgicală ovariană
    • Endometrioză în stadiu avansat
    • Boală uterină sau tubară
    • Expunerea la medicamente citotoxice sau radioterapie pelvină
    • Boală autoimună
    • Fumatul
    • Oreion la adulți
    • Antecedente de traumatisme testiculare
    • Impotență sau alte disfuncții sexuale
    • Un istoric de probleme de fertilitate cu un alt partener  
    La femeile cu vârsta cuprinsă între 35 și 40 de ani, fără un factor de risc, se poate recomanda o evaluare a infertilității după ce au încercat să conceapă timp de șase luni.
      În cazul cuplurilor mai tinere, fără factori de risc pentru infertilitate, experții recomandă să încerce să conceapă timp de un an înainte de a face o evaluare a infertilității.
    Cuplurile din această categorie pot beneficia de urmărirea fertilității și de sincronizarea actului sexual cu ovulația.
    Un medic sau un endocrinolog de reproducere poate asista cuplurile în crearea unui plan personalizat pentru testarea fertilității.  
    Tipuri de teste de fertilitate
    Testele de fertilitate pot ajuta la urmărirea ovulației pentru a ajuta cuplurile în identificarea perioadei fertile. Există mai multe teste utilizate pentru a estima momentul în care are loc ovulația:

      TESTE LEGATE DE URMĂRIREA OVULAȚIEI LA FEMEI

    Numele testului                             Tipul probei                                Ce măsoară
    Hormonul luteinizant (LH)             Probă de sânge    Un hormon care este ridicat înainte de ovulație
    Estradiol                                        Probă de sânge    Nivelurile de estradiol, care cresc înainte de ovulație  



    Infertilitatea este evaluată în mod diferit la bărbați decât la femei. Pentru a evalua cauzele infertilității feminine, medicii încep prin a înțelege istoricul de sănătate al femeii și prin efectuarea unui examen fizic. Deoarece problemele cu ovulația sunt o cauză comună a infertilității, pot fi recomandate teste de diagnosticare pentru a se asigura că ovulația are loc.

    Există mai multe teste folosite pentru a-i ajuta pe medici să detecteze problemele cu ovulația:
     Graficul ciclului menstrual:Urmărirea ciclurilor menstruale poate ajuta medicii să determine probabilitatea ca ovulația să aibă loc.
    Ciclurile menstruale care durează între 25 și 35 de zile indică, de obicei, o ovulație sănătoasă, în timp ce ciclurile mai lungi sau mai scurte pot sugera că ovulația nu are loc corect.
    Monitorizarea temperaturii bazale a corpului: După ovulație, progesteronul este eliberat de organism, provocând o creștere a temperaturii corpului. În timpul monitorizării temperaturii corporale bazale, o femeie își ia temperatura în fiecare dimineață înainte de a se ridica din pat.
    Testarea progesteronului: Testarea progesteronului măsoară concentrația de progesteron într-o probă de sânge și îi poate ajuta pe medici să determine dacă este probabil să aibă loc ovulația .

    O evaluare a infertilității poate implica, de asemenea, testarea rezervei ovariene a femeii, care se referă la cantitatea și calitatea ovulelor din ovare.
    Pot fi efectuate mai multe teste pentru a evalua rezerva ovariană a unei femei: 
    TESTE PENTRU EVALUAREA REZERVEI OVARIENE LA FEMEI 

    Denumirea testului            Tipul probei                  Ce măsoară
    AMH                               Probă de sânge               Un hormon produs de țesuturile reproductive, inclusiv testiculele la bărbați și ovarele la femei
    FSH                                Probă de sânge               Un hormon asociat cu reproducerea și dezvoltarea ovulelor la femei și a spermatozoizilor la bărbați


    Medicii pot solicita teste suplimentare pentru a diagnostica sau exclude o problemă cu funcția de ovulație la femei: 
    TESTE PENTRU DETERMINAREA OVULATIEI LA FEMEI
    Numele testului       TIPUL PROBEI                 Ce determina 
    Progesteron Proba de sange
    Un hormon care are valori ridicate intre ovulatie si menstruatie
    TSH Proba de sange Un hormon specific glandei tiroide
    Testosteron Proba de sange
    Un hormon care poate avea o valoare ridicata la femeile cu ovare polichistice
    Prolactina Proba de sange Un hormon eliberat de glanda pituitara
      

     O evaluare a infertilității poate implica, de asemenea, teste de imagistică pentru a evalua femeile în ceea ce privește condițiile de sănătate legate de trompele uterine și/sau uter și analiza cromozomială pentru a căuta anomalii cromozomiale care pot cauza infertilitate. 
    La bărbați, o evaluare a infertilității începe cu înțelegerea istoricului de sănătate al bărbatului și efectuarea unui examen fizic și a mai multor analize de spermă.
    Denumită și număr de spermatozoizi, o analiză a spermei măsoară calitatea și cantitatea de spermatozoizi din sperma unui bărbat. Probele de spermă sunt colectate pentru analiză după două până la șapte zile fără ejaculare. 
    După o analiză a spermei, un medic poate recomanda teste endocrine care pot detecta condițiile care cauzează infertilitatea masculină. Testarea endocrină poate implica mai multe teste: 
    TESTE ENDOCRINE LA BĂRBAȚI
    Numele testului Tipul probei Ce se determina
    Testosteron Proba de sange Niivelul testosteronului din sange.
    LH Proba de sange Nivelul LH-ului din sange
    FSH  Proba de sange Un hormon asociat cu reproducerea și dezvoltarea ovulelor la femei și a spermatozoizilor la bărbați.
     

     Pot fi solicitate și alte teste de laborator, după caz, pentru a evalua dacă alte afecțiuni pot afecta fertilitatea. În plus față de testele de laborator, medicii pot sugera ecografiile scrotului și ale rectului pot ajuta medicii să diagnosticheze o obstrucție în canalul ejaculator, perechea de tuburi prin care sperma este ejaculată în uretră. Testele genetice pot determina potențialele cauze genetice ale infertilității la bărbați.

    Pot fi utilizate mai multe tipuri de teste genetice, în funcție de situație: 
    TESTE GENETICE LEGATE DE INFERTILITATEA LA BĂRBAȚI
    Numele testului Tipul probei
    Ce se determina
    Analiza cromozomilor Proba de sange Anomalii cromozomiale

    Testarea microdeletiei cromozomului Y    		 Proba de sange Pierderea materialului genetic necesar dezvoltarii spermatozoizilor
    Fibroza chistica Proba de sange Mutatii specifice fibrozei chistice


    Artrita reumatoida
    Tot ce vreți să știți despre artrita reumatoidă
    Ce este artrita reumatoidă?
    Artrita reumatoidă (AR) este o boală autoimună care poate provoca dureri articulare și leziuni în tot corpul. Leziunile articulare pe care le provoacă artrita reumatoidă se produc de obicei pe ambele părți ale corpului.
    Așadar, dacă o articulație este afectată la una dintre brațe sau picioare, probabil că va fi afectată și cealaltă articulație de la celălalt braț sau picior. Acesta este unul dintre modurile prin care medicii disting artrita reumatoidă de alte forme de artrită, cum ar fi osteoartrita (OA).
    Tratamentele funcționează cel mai bine atunci când artrita reumatoidăeste diagnosticată din timp, așa că este important să învățați semnele.
    Citiți mai departe pentru a afla tot ce vreți să știți despre artrita reumatoidă, de la tipuri și simptome până la remedii casnice, diete și alte tratamente.
    Simptomele artritei reumatoide
    Artrita reumatoidăeste o boală cronică marcată de simptome de inflamație și durere la nivelul articulațiilor. Aceste simptome și semne apar în timpul unor perioade cunoscute sub numele de crize sau exacerbări. Alte perioade sunt cunoscute sub numele de perioade de remisiune - aceasta este atunci când simptomele dispar complet.
    Deși simptomele artrita reumatoidă pot afecta mai multe organe din corp, simptomele articulare ale artritei reumatoide includ:
    • dureri articulare
    • umflarea articulațiilor
    • rigiditate articulară
    • pierderea funcției articulare și deformări ale articulațiilor
    Simptomele pot varia de la ușoare la severe. Este important să nu vă ignorați simptomele, chiar dacă acestea apar și dispar. Cunoașterea semnelor timpurii ale artrita reumatoidă vă va ajuta pe dumneavoastră și pemedicul dvs să o tratați și să o gestionați mai bine.

    Diagnosticarea artritei reumatoide
    Diagnosticarea artrita reumatoide poate dura mult timp și poate necesita mai multe teste de laborator pentru a confirma constatările examenului clinic.
    Medicul dvs va utiliza mai multe instrumente pentru a diagnostica artrita reumatoidă.
    În primul rând, vă va întreba despre simptomele și istoricul medical.
    De asemenea, vor efectua un examen fizic al articulațiilor dumneavoastră.
    Acesta va include:
    -căutarea umflăturilor și a înroșirii
    -examinarea funcției articulare și a amplitudinii de mișcare
    -atingerea articulațiilor afectate pentru a verifica dacă există căldură și sensibilitate
    -testarea reflexelor și a forței musculare
    Dacă suspectează că aveți artrita reumatoidă cel mai probabil vă va trimite la un specialist numit reumatolog.
    Deoarece niciun test nu poate confirma diagnosticul de artrita reumatoidă, medicul dvs de familie sau reumatologul poate folosi mai multe tipuri diferite de teste.
    Aceștia vă pot testa sângele pentru anumite substanțe, cum ar fi anticorpii, sau pot verifica nivelul anumitor substanțe, cum ar fi proteinele de fază acută care sunt crescute în timpul stărilor inflamatorii. Acestea pot fi un semn de artrita reumatoidă și ajută la susținerea diagnosticului. De asemenea, aceștia pot solicita anumite teste imagistice, cum ar fi o ecografie, o radiografie sau un RMN.
    Testele nu arată doar dacă au apărut leziuni articulare, ci și cât de grave sunt acestea.
    O evaluare completă și o monitorizare a altor sisteme de organe ar putea fi recomandate și pentru unele persoane cu artrita reumatoidă.

    Analize medicale pentru artrita reumatoidă

    Există mai multe analize medicale care ajută reumatologul să determine dacă aveți artrita reumatoidă.

    Aceste teste includ:

    Testul factorului reumatoid. Testul de sânge pentru factor reumatoid verifică o proteină numită factor reumatoid. Nivelurile ridicate de factor reumatoid sunt asociate cu bolile autoimune, în special cu artrita reumatoidă.

    Anticorpi anti CCP (anti-CCP). Acest test caută un anticorp care este asociat cu artrita reumatoidă. 
    Persoanele care au acest anticorp au, de obicei, boala. Cu toate acestea, nu toate persoanele cu artrita reumatoidă au un test pozitiv pentru acest anticorp. Testul anti-CCP este mai specific pentru artrita reumatoidă decât analiza factor reumatoid. 
    La NPA Laborator Analize Medicale este disponibil testul Anticorpi anti CCP ultrasensibil.

    Testul pentru anticorpi antinucleari. Panelul de anticorpi antinucleari testează sistemul dumneavoastră imunitar pentru a vedea dacă produce anticorpi. Corpul dumneavoastră poate produce anticorpi ca răspuns la multe tipuri diferite de afecțiuni, inclusiv la artrita reumatoidă.
    VSH- ajută la determinarea gradului de inflamație din corpul dumneavoastră. Rezultatul îi spune medicului dumneavoastră dacă există o inflamație. Cu toate acestea, nu indică cauza inflamației.
    Testul proteinei C reactive. O infecție severă sau o inflamație semnificativă oriunde în corpul dumneavoastră poate declanșa producerea de către ficatul dumneavoastră a proteinei C-reactive. Nivelurile ridicate ale acestui marker inflamator sunt asociate cu artrita reumatoidă.
    Fibrinogen

    Tratamentul artritei reumatoide
    Nu există un tratament pentru artrita reumatoidă dar există proceduri care vă pot ajuta să o gestionați.
    Artrita reumatoidă poate ține atât pacienții, cât și medicii in suspans în timp ce își dau seama de cele mai bune modalități de a trata simptomele și de a încetini progresia afecțiunii.
    Recent, progresele înregistrate în strategiile de tratament au dus la îmbunătățirea continuă a rezultatelor și a calității vieții pentru cei care suferă de poliartrită reumatoidă.
    Treat to Target Rheumatoid Arthritis este o filozofie de tratament pe care reumatologii o folosesc pentru a gestiona eficient această boală.

    Abordarea de tratare la țintă a dus la reducerea simptomelor și la rate mai mari de remisiune pentru cei cu artrita reumatoidă.
    Strategia de tratament implică:
    -stabilirea unui obiectiv specific de testare care semnalează fie remisiunea, fie o stare de boală scăzută
    -testarea proteinelor de fază acută și efectuarea unei monitorizări lunare pentru a evalua progresul tratamentului și planul de management
    -schimbarea promptă a regimului de medicație în cazul în care nu se înregistrează progrese.
    Tratamentele pentru artrita reumatoidă ajută la gestionarea durerii și la controlul răspunsului inflamator, ceea ce poate duce, în multe cazuri, la remisiune.
    Diminuarea inflamației poate ajuta, de asemenea, la prevenirea deteriorării ulterioare a articulațiilor și a organelor.
    Tratamentele pot include:
    medicamente
    remedii alternative sau acasă
    modificări ale regimului alimentar
    tipuri specifice de exerciții fizice
    Medicul va lucra cu dumneavoastră pentru a determina cel mai bun plan de tratament pentru nevoile dumneavoastră medicale.
    Pentru mulți oameni, aceste tratamente îi ajută să ducă o viață activă și să reducă riscul de complicații pe termen lung.

    Cauzele artritei reumatoide

    Cauza exactă a artrita reumatoidă nu este cunoscută.
    Cu toate acestea, anumiți factori par să joace un rol în creșterea riscului de a dezvolta artrita reumatoidăsau de a declanșa apariția acesteia.
    Factorii care pot crește riscul de apariție a artrita reumatoidă includ:
    femeile sunt mai expuse aparitiei bolii artrita reumatoidă
    faptul că aveți un istoric familial de artrita reumatoidă

    Artrita reumatoidă la nivelul mâinilor
    Artrita la mâini poate începe ca o senzație de arsură de nivel scăzut pe care o simțiți la sfârșitul zilei.
    În cele din urmă, este posibil să aveți dureri care nu sunt neapărat cauzate de folosirea mâinilor.
    Această durere poate deveni destul de severă dacă nu o tratați.
    De asemenea, este posibil să simțiți:
    • umflături
    • roșeață
    • căldură
    • rigiditate
    Dacă cartilajul din articulații se uzează, este posibil să observați unele deformări ale mâinilor dumneavoastră.
    De asemenea, este posibil să aveți o senzație de măcinare în articulațiile mâinilor, degetelor și articulațiilor mari, dacă cartilajul se deteriorează complet.
    Pe măsură ce boala progresează, se dezvoltă de obicei saci plini de lichid sau chisturi sinoviale la încheieturile mâinilor, genunchi, coate, glezne și în jurul articulațiilor mici ale mâinilor. Aceste chisturi nu sunt lipsite de complicații și în unele cazuri poate apărea ruptura de tendon.
    De asemenea, puteți dezvolta excrescențe noduroase, numite pinteni osoși, în articulațiile afectate.
    În timp, pintenii osoși vă pot îngreuna utilizarea mâinilor.
    Dacă aveți artrita reumatoidă la mâini, medicul dvs va lucra cu dumneavoastră la exerciții care vă pot ajuta să vă păstrați mișcarea și funcția.
    Exercițiile, împreună cu alte tipuri de tratament, pot ajuta la reducerea inflamației și la împiedicarea progresiei bolii.

    Factorii care pot declanșa debutul artritei reumatoide implică:

    -expunerea la anumite tipuri de bacterii, cum ar fi cele asociate cu boala parodontală
    -a avea antecedente de infecții virale, cum ar fi virusul Epstein-Barr, care provoacă mononucleoza
    -traumatisme sau leziuni, cum ar fi ruperea sau fracturarea oaselor, dislocarea unei articulații și afectarea ligamentelor
    -fumatul de țigări
    obezitate
    Cauza poate să nu fie cunoscută, dar există mai multe riscuri și factori declanșatori.

    Diferența dintre artrita reumatoidă și osteoartrita
    La fel ca și în cazul artrita reumatoidă, persoanele cu osteoartrită (OA) pot avea articulații dureroase și rigide, ceea ce îngreunează deplasarea.
    Persoanele cu OA pot avea umflături articulare după o activitate prelungită, dar OA nu provoacă nicio reacție inflamatorie semnificativă care să ducă, de obicei, la inflamarea articulațiilor afectate.
    Spre deosebire de artrita reumatoidă, OA nu este o boală autoimună. Este legată de uzura naturală a articulațiilor pe măsură ce îmbătrâniți sau se poate dezvolta ca urmare a unei traume.
    OA este cel mai des întâlnită la adulții în vârstă. Cu toate acestea, uneori poate fi observată la adulții mai tineri care suprasolicită o anumită articulație - cum ar fi jucătorii de tenis și alți sportivi - sau la cei care au suferit o accidentare gravă.
    Artrita reumatoidă este o boală autoimună.
    Leziunile articulare cauzate de artrita reumatoidă nu sunt cauzate de uzura normală. Este cauzată de faptul că organismul dumneavoastră se atacă singur.

    Este artrita reumatoidă ereditară?
    Artrita reumatoidă nu este considerată o boală ereditară, dar se pare că se manifestă în familii.
    Acest lucru se poate datora unor cauze de mediu, unor cauze genetice sau unei combinații de ambele.
    Dacă aveți membri ai familiei care au sau au avut artrita reumatoidă, discutați cu medicul dvs, mai ales dacă aveți simptome de durere articulară persistentă, umflături și rigiditate care nu au legătură cu suprasolicitarea sau traumatismele.
    Faptul de a avea un istoric familial de artrita reumatoidă crește riscul de a face boala, iar diagnosticarea timpurie poate face o mare diferență în ceea ce privește eficiența tratamentului.


    Profita de pachetul special pentru boli reumatologice. Apasa aici!

    Surse:

    Alergii. Tot ce trebuie sa stii despre alergii
    Tot ce trebuie să știți despre alergii
    Alergii
    O alergie este un răspuns al sistemului imunitar la o substanță străină care, de obicei, nu este dăunătoare pentru organismul dumneavoastră.
    Aceste substanțe străine se numesc alergeni.
    Acestea pot include anumite alimente, polenul sau părul de animale de companie.
    Treaba sistemului dumneavoastră imunitar este să vă mențină sănătos prin combaterea agenților patogeni dăunători. Acesta face acest lucru atacând tot ceea ce crede că ar putea pune în pericol organismul dumneavoastră. În funcție de alergen, acest răspuns poate implica inflamație, strănut sau o serie de alte simptome. Sistemul dumneavoastră imunitar se adaptează în mod normal la mediul înconjurător. De exemplu, atunci când corpul tău întâlnește ceva precum părul de animale de companie, ar trebui să realizeze că este inofensiv. La persoanele cu alergii la păr, sistemul imunitar îl percepe ca pe un invadator exterior care amenință organismul și îl atacă.Alergiile sunt frecvente. Mai multe tratamente vă pot ajuta să vă evitați simptomele.

    Simptomele alergiilor
    Simptomele pe care le resimțiți din cauza alergiilor sunt rezultatul mai multor factori. Aceștia includ tipul de alergie pe care îl aveți și cât de severă este alergia. Dacă luați vreun medicament înainte de un răspuns alergic anticipat, este posibil să aveți în continuare unele dintre aceste simptome, dar acestea pot fi reduse.
    Alergiile alimentare
    Alergiile alimentare pot declanșa umflături, urticarie, greață, oboseală și multe altele. Poate dura ceva timp până când o persoană își dă seama că are o alergie alimentară. Dacă aveți o reacție gravă după o masă și nu sunteți sigur de ce, consultați imediat un medic. Aceștia pot găsi cauza exactă a reacției dumneavoastră sau vă pot îndruma către un specialist.
    Alergiile sezoniere
    Simptomele febrei fânului le pot imita pe cele ale unei răceli. Acestea includ congestie, nas care curge și ochi umflați. De cele mai multe ori, puteți gestiona aceste simptome la domiciliu, folosind tratamente fără prescripție medicală. Mergeți la medic dacă simptomele devin imposibil de gestionat.
    Alergiile severe
    Alergiile severe pot provoca anafilaxie. Aceasta este o urgență care pune în pericol viața și care poate duce la dificultăți de respirație, amețeală și pierderea cunoștinței. Dacă vă confruntați cu aceste simptome după ce ați intrat în contact cu un posibil alergen, solicitați imediat ajutor medical.Semnele și simptomele unei reacții alergice sunt diferite pentru fiecare persoană. Citiți mai multe despre simptomele alergiilor și despre ceea ce le-ar putea cauza.

    Alergii pe piele
    Alergiile cutanate pot fi un semn sau un simptom al unei alergii. Ele pot fi, de asemenea, rezultatul direct al expunerii la un alergen.
    De exemplu, consumul unui aliment la care sunteți alergic poate provoca mai multe simptome. Este posibil să simți furnicături în gură și în gât. De asemenea, este posibil să dezvoltați o erupție cutanată. Cu toate acestea, dermatita de contact este rezultatul contactului direct al pielii tale cu un alergen. Acest lucru se poate întâmpla dacă atingeți ceva la care sunteți alergic, cum ar fi un produs de curățare sau o plantă.
    Tipurile de alergii cutanate includ:
    Erupții cutanate. Zonele de piele sunt iritate, roșii sau umflate și pot fi dureroase sau mâncărime.
    Eczeme. Zonele de piele se inflamează și pot mânca și sângera.
    Dermatită de contact. Pete roșii, cu mâncărimi ale pielii apar aproape imediat după contactul cu un alergen.
    Dureri în gât. Faringele sau gâtul este iritat sau inflamat.
    Urticarie. Pe suprafața pielii apar bătături roșii, mâncărimi și umflături de diferite dimensiuni și forme.
    Ochi umflați. Ochii pot fi apoși sau mâncărimi și par "umflați".
    Mâncărimi. Există iritație sau inflamație la nivelul pielii.
    Arsuri. Inflamația pielii duce la disconfort și senzații de înțepături pe piele.
    Erupțiile cutanate sunt unul dintre cele mai frecvente simptome ale unei alergii cutanate.

    Cauzele alergiilor
    Cercetătorii nu știu exact de ce sistemul imunitar provoacă o reacție alergică atunci când o substanță străină, în mod normal inofensivă, pătrunde în organism. Alergiile au o componentă genetică. Acest lucru înseamnă că părinții le pot transmite copiilor lor. Cu toate acestea, doar o susceptibilitate generală la reacții alergice este genetică. Alergiile specifice nu sunt transmise. De exemplu, dacă mama ta este alergică la crustacee, nu înseamnă neapărat că și tu vei fi.
    Tipurile comune de alergeni includ:
    -Produse de origine animală. Acestea includ părul de animale de companie, deșeurile de acarieni și gândacii de bucătărie.
    -Medicamente. Penicilina și medicamentele sulfa sunt factori declanșatori comuni.
    -Alimente. Alergiile la grâu, nuci, lapte, crustacee și ouă sunt frecvente.
    -Înțepăturile de insecte. Acestea includ albinele, viespile și țânțarii.
    -Mucegai. Sporii de mucegai din aer pot declanșa o reacție.
    -Plante. Polenul din iarbă, buruieni și copaci, precum și rășina din plante precum iedera otrăvitoare și stejarul otrăvitor, sunt alergeni vegetali foarte comuni.
    -Alți alergeni. Latexul, care se găsește adesea în mănușile și prezervativele din latex, și metalele precum nichelul sunt, de asemenea, alergeni comuni.
    Alergiile sezoniere, cunoscute și sub numele de febra fânului, sunt unele dintre cele mai frecvente alergii. Acestea sunt cauzate de polenul eliberat de plante.
    Acestea provoacă:
    -mâncărimi ale ochilor
    -ochi înlăcrimați
    -curgerea nasului
    -tuse
    Alergiile alimentare sunt din ce în ce mai frecvente.

    Tratamente pentru alergii
    Cel mai bun mod de a evita alergiile este să stai departe de ceea ce declanșează reacția.
    Dacă acest lucru nu este posibil, există opțiuni de tratament disponibile.
    Medicamente
    Tratamentul alergiilor include adesea medicamente precum antihistaminicele pentru a controla simptomele. Medicamentele pot fi eliberate fără prescripție medicală sau pe bază de rețetă. Ceea ce vă recomandă medicul dumneavoastră depinde de gravitatea alergiilor.
    Medicamentele pentru alergii includ:
    antihistaminice precum difenhidramină 
    corticosteroizi
    cetirizină 
    loratadină 
    cromolyn sodium
    decongestionante 
    modificatori de leucotriene 
    Imunoterapie
    Mulți oameni optează pentru imunoterapie. Aceasta implică mai multe injecții pe parcursul a câtorva ani pentru a ajuta organismul să se obișnuiască cu alergia dumneavoastră. O imunoterapie reușită poate preveni revenirea simptomelor de alergie.

    Remedii naturale pentru alergii
    Multe remedii și suplimente naturale sunt comercializate ca tratament și chiar ca o modalitate de a preveni alergiile. Discutați-le cu medicul dumneavoastră înainte de a le încerca. Unele tratamente naturale pot conține, de fapt, alți alergeni și vă pot înrăutăți simptomele.De exemplu, unele ceaiuri uscate folosesc flori și plante care sunt strâns înrudite cu plantele care ar putea să vă provoace strănuturi grave. Același lucru este valabil și pentru uleiurile esențiale. Unii oameni folosesc aceste uleiuri pentru a ameliora simptomele comune ale alergiilor, dar uleiurile esențiale conțin totuși ingrediente care pot provoca alergii.Fiecare tip de alergie are o serie de remedii naturale care pot ajuta la accelerarea recuperării.

    Cum sunt diagnosticate alergiile
    Medicul dumneavoastră poate diagnostica alergiile în mai multe moduri.
    În primul rând, medicul vă va întreba despre simptomele dumneavoastră și va efectua un examen fizic. Vă va întreba despre orice lucru neobișnuit pe care l-ați mâncat recent și despre orice substanțe cu care ați fi putut intra în contact. De exemplu, dacă aveți o iritație pe mâini, medicul vă poate întreba dacă v-ați pus recent mănuși de latex.
    În cele din urmă, un test de sânge și un test cutanat pot confirma sau diagnostica alergenii pe care medicul suspectează că îi aveți.
    Test de sânge pentru alergii
    Medicul dumneavoastră poate solicita un test de sânge.
    Sângele dvs. va fi testat pentru prezența anticorpilor care provoacă alergii, numiți imunoglobulină E (IgE).
    Acestea sunt celule care reacționează la alergeni.
    Medicul dumneavoastră va folosi un test de sânge pentru a confirma un diagnostic dacă este îngrijorat de potențialul unei reacții alergice severe.

    Prevenirea simptomelor
    Nu există nicio modalitate de a preveni alergiile. Dar există modalități de a preveni apariția simptomelor. Cel mai bun mod de a preveni simptomele alergiilor este de a evita alergenii care le declanșează.Evitarea este cel mai eficient mod de a preveni simptomele alergiilor alimentare. O dietă de eliminare vă poate ajuta să determinați cauza alergiilor dumneavoastră, astfel încât să știți cum să le evitați. Pentru a vă ajuta să evitați alergenii alimentari, citiți cu atenție etichetele alimentelor și puneți întrebări atunci când luați masa în oraș.Prevenirea alergiilor sezoniere, de contact și a altor alergii se reduce la a ști unde se află alergenii și cum să îi evitați. Dacă sunteți alergic la praf, de exemplu, puteți ajuta la reducerea simptomelor prin instalarea unor filtre de aer adecvate în casă, prin curățarea profesională a conductelor de aer și prin ștergerea periodică a prafului din casă.
    Testarea adecvată a alergiilor vă poate ajuta să vă identificați exact factorii declanșatori, ceea ce îi face mai ușor de evitat.

    Complicații ale alergiilor
    În timp ce vă puteți gândi la alergii ca la acele strănuturi și strănuturi enervante care apar la fiecare nou sezon, unele dintre aceste reacții alergice pot fi de fapt amenințătoare pentru viață.Anafilaxia, de exemplu, este o reacție gravă la expunerea la alergeni. Majoritatea oamenilor asociază anafilaxia cu alimentele, dar orice alergen poate provoca semnele revelatoare:
    -îngustarea bruscă a căilor respiratorii
    -ritm cardiac crescut
    -posibila umflare a limbii și a gurii
    Simptomele alergiilor pot crea multe complicații. Medicul dumneavoastră vă poate ajuta să determinați cauza simptomelor, precum și diferența dintre o sensibilitate și o alergie în toată regula. De asemenea, medicul dumneavoastră vă poate învăța cum să vă gestionați simptomele de alergie, astfel încât să puteți evita cele mai grave complicații.

    Astm și alergii
    Astmul este o afecțiune respiratorie frecventă. Aceasta face ca respirația să fie mai dificilă și poate îngusta căile de aer din plămâni.
    Astmul este strâns legat de alergii.
    Într-adevăr, alergiile pot înrăutăți astmul existent. De asemenea, poate declanșa astmul la o persoană care nu a avut niciodată această afecțiune. Atunci când aceste afecțiuni apar împreună, este vorba de o afecțiune numită astm indus de alergii sau astm alergic. Astmul alergic afectează aproximativ 60 la sută dintre persoanele care au astm în Statele Unite ale Americii, estimează Allergy and Asthma Foundation of America.Multe persoane cu alergii pot dezvolta astm.


    Alergii vs. răceală
    Scurgerea nasului, strănutul și tusea sunt simptome comune ale alergiilor. Se întâmplă să fie, de asemenea, simptome comune ale unei răceli și ale unei infecții sinusale. Într-adevăr, descifrarea între simptomele uneori generice poate fi dificilă. Cu toate acestea, semnele și simptomele suplimentare ale afecțiunilor vă pot ajuta să faceți distincția între cele trei. De exemplu, alergiile pot provoca erupții pe piele și mâncărimi la nivelul ochilor. Răceala comună poate duce la dureri de corp, chiar și febră. O infecție a sinusurilor produce de obicei secreții groase și galbene din nas. Alergiile pot avea un impact asupra sistemului dumneavoastră imunitar pentru perioade prelungite de timp. Atunci când sistemul imunitar este compromis, vă face mai predispus să luați viruși cu care intrați în contact. Acest lucru include virusul care provoacă răceala comună.La rândul său, a avea alergii crește de fapt riscul de a avea mai multe răceli.

    Tuse alergică
    Febra fânului poate produce simptome care includ strănut, tuse și o tuse persistentă și încăpățânată. Este rezultatul unei reacții exagerate a organismului dumneavoastră la alergeni. Nu este contagioasă, dar poate fi mizerabilă. Spre deosebire de o tuse cronică, tusea cauzată de alergii și febra fânului este temporară. Este posibil să resimțiți simptomele acestei alergii sezoniere doar în anumite perioade ale anului, când plantele înfloresc pentru prima dată. În plus, alergiile sezoniere pot declanșa astm, iar astmul poate provoca tuse. Atunci când o persoană cu alergii sezoniere comune este expusă la un alergen, înăsprirea căilor respiratorii poate duce la tuse. De asemenea, pot apărea dificultăți de respirație și o strângere a pieptului. Aflați de ce tusea provocată de febra fânului este de obicei mai gravă noaptea și ce puteți face pentru a o atenua.
    Alergiile și bronșita
    Virușii sau bacteriile pot provoca bronșită sau poate fi rezultatul unor alergii. Primul tip, bronșita acută, se termină de obicei după câteva zile sau săptămâni. Cu toate acestea, bronșita cronică poate persista luni de zile, eventual mai mult. De asemenea, poate reveni frecvent.
    Expunerea la alergeni comuni este cea mai frecventă cauză a bronșitei cronice.
    Acești alergeni includ:
    fumul de țigară

    poluarea aerului
    praful
    polenul
    vapori chimici

    Spre deosebire de alergiile sezoniere, mulți dintre acești alergeni persistă în medii precum casele sau birourile. Acest lucru poate face ca bronșita cronică să fie mai persistentă și mai probabil să revină. Tusea este singurul simptom comun între bronșita cronică și cea acută.

    Alergiile și bebelușii
    Alergiile cutanate sunt mai frecvente în prezent la copiii mai mici decât erau în urmă cu câteva decenii. Cu toate acestea, alergiile cutanate scad pe măsură ce copiii cresc. Alergiile respiratorii și alimentare devin mai frecvente pe măsură ce copiii cresc.
    Alergiile cutanate comune la bebeluși includ:
    -Eczema. Aceasta este o afecțiune inflamatorie a pielii care provoacă erupții roșii care provoacă mâncărimi. Aceste erupții cutanate se pot dezvolta lent, dar pot fi persistente.
    -Dermatită alergică de contact. Acest tip de alergie cutanată apare rapid, adesea imediat după ce bebelușul intră în contact cu substanța iritantă. Dermatita de contact mai gravă poate evolua în vezicule dureroase și poate provoca crăpături ale pielii.
    -Urticarie. Urticaria este o umflătură roșie sau zone de piele ridicate care se dezvoltă după expunerea la un alergen. Acestea nu devin solzoase și nu se crapă, dar mâncărimea urticariei poate face ca pielea să sângereze.
    Erupțiile neobișnuite sau urticaria de pe corpul bebelușului dvs. vă pot alarma.

    Traiul cu alergii
    Alergiile sunt frecvente și nu au consecințe care să pună viața în pericol pentru majoritatea oamenilor. Persoanele care prezintă risc de anafilaxie pot învăța cum să își gestioneze alergiile și ce trebuie să facă într-o situație de urgență.Cele mai multe alergii pot fi gestionate prin evitare, medicamente și modificări ale stilului de viață.
    Colaborarea cu medicul sau alergologul dumneavoastră poate ajuta la reducerea oricăror complicații majore și poate face viața mai plăcută.

    Hipertiroidismul
    Hipertiroidismul
    Ce este hipertiroidismul?
    Hipertiroidismul este o afecțiune a tiroidei. Tiroida este o glandă mică, în formă de fluture, situată în partea din față a gâtului dumneavoastră. Aceasta produce tiroxina (T4) și triiodotironină (T3), care sunt doi hormoni primari care controlează modul în care celulele dvs. utilizează energia. Glanda tiroidă vă reglează metabolismul prin eliberarea acestor hormoni.Hipertiroidismul apare atunci când tiroida produce prea multă T4, T3 sau ambele. Diagnosticarea tiroidei hiperactive și tratamentul cauzei care stă la baza acesteia pot ameliora simptomele și preveni complicațiile.

    Care sunt cauzele hipertiroidismului?
    O varietate de afecțiuni pot cauza hipertiroidismul. Boala Graves, o afecțiune autoimună, este cea mai frecventă cauză a hipertiroidismului. Aceasta face ca anticorpii să stimuleze tiroida să secrete prea mulți hormoni. Boala Graves apare mai des la femei decât la bărbați. Ea tinde să se întâlnească în familii, ceea ce sugerează o legătură genetică. Ar trebui să îi spuneți medicului dumneavoastră dacă rudele dumneavoastră au avut această afecțiune.
    Alte cauze ale hipertiroidismului includ:
    • excesul de iod, un ingredient cheie în T4 și T3
    • tiroidita, sau inflamația tiroidei, care determină scurgerea T4 și T3 din glandă
    • tumori ale ovarelor sau testiculelor
    • tumori benigne ale tiroidei sau ale glandei pituitare
    • cantități mari de tetraiodotironină luate prin suplimente alimentare sau medicamente
    Care sunt simptomele hipertiroidismului?
    Cantitățile mari de T4, T3 sau ambele pot provoca o rată metabolică excesiv de mare.
    Aceasta se numește stare hipermetabolică. Atunci când vă aflați într-o stare hipermetabolică, este posibil să aveți un ritm cardiac rapid, tensiune arterială ridicată și tremurături ale mâinilor. De asemenea, este posibil să transpirați mult și să dezvoltați o toleranță scăzută la căldură. Hipertiroidismul poate provoca scaune mai frecvente, pierdere în greutate și, la femei, cicluri menstruale neregulate.În mod vizibil, glanda tiroidă însăși se poate umfla într-un gușă, care poate fi fie simetric, fie unilateral. Ochii pot apărea, de asemenea, destul de proeminenți, ceea ce este un semn de exoftalmie, o afecțiune care este legată de boala Graves.
    Alte simptome ale hipertiroidismului includ:
    • apetit crescut
    • nervozitate
    • neliniște
    • incapacitatea de concentrare
    • slăbiciune
    • bătăi neregulate ale inimii
    • dificultăți de somn
    • păr fin și fragil
    • mâncărimi
    • căderea părului
    • greață și vărsături
    • dezvoltarea sânilor la bărbați

    Următoarele simptome necesită asistență medicală imediată:amețeli
    • dificultăți de respirație
    • pierderea cunoștinței
    • ritm cardiac rapid, neregulat
    Hipertiroidismul poate provoca, de asemenea, fibrilație atrială, o aritmie periculoasă care poate duce la accidente vasculare cerebrale, precum și insuficiență cardiacă congestivă.

    Cum diagnostichează medicii hipertiroidismul?
    Primul pas în diagnosticare este obținerea unui istoric medical și a unui examen fizic complet. Acesta poate dezvălui aceste semne comune de hipertiroidism:
    • pierderea în greutate
    • puls rapid
    • tensiune arterială crescută
    • ochi proeminenți
    • glanda tiroidă mărită
    Pot fi efectuate și alte teste pentru a evalua în continuare diagnosticul. Acestea includ:
    Test de colesterol
    Este posibil ca medicul dumneavoastră să fie nevoit să vă verifice nivelul colesterolului. Un nivel scăzut de colesterol poate fi un semn al unei rate metabolice ridicate, în care organismul dumneavoastră arde rapid colesterolul.
    T4, T4 liber, T3
    Aceste teste măsoară cât de mult hormon tiroidian (T4 și T3) se află în sângele dumneavoastră.Testul nivelului hormonului de stimulare a tiroidei
    Hormonul stimulator al tiroidei (TSH) este un hormon hipofizar care stimulează glanda tiroidă să producă hormoni. Atunci când nivelul hormonilor tiroidieni este normal sau ridicat, TSH-ul ar trebui să fie mai scăzut. Un TSH anormal de scăzut poate fi primul semn de hipertiroidism.
    Testul trigliceridelor
    Nivelul dumneavoastră de trigliceride poate fi, de asemenea, testat. La fel ca în cazul colesterolului scăzut, trigliceridele scăzute pot fi un semn al unei rate metabolice crescute.

    Ce puteți face pentru a îmbunătăți simptomele
    O dietă adecvată, cu accent pe calciu și sodiu, este importantă, mai ales în prevenirea hipertiroidismului. Colaborați cu medicul dumneavoastră pentru a crea orientări sănătoase pentru dieta dumneavoastră, suplimentele nutritive și exercițiile fizice.
    Hipertiroidismul poate provoca, de asemenea, slăbirea și subțierea oaselor dumneavoastră, ceea ce poate duce la osteoporoză. Administrarea de suplimente de vitamina D și calciu în timpul și după tratament poate ajuta la întărirea oaselor dumneavoastră. Medicul dumneavoastră vă poate spune câtă vitamina D și calciu să luați în fiecare zi. Aflați mai multe despre beneficiile pentru sănătate ale vitaminei D.
    Perspective
    Medicul dumneavoastră de familie vă poate trimite la un endocrinolog, care este specializat în tratarea sistemelor hormonale corporale. Stresul sau infecțiile pot provoca furtună tiroidiană. Furtuna tiroidiană are loc atunci când se eliberează o cantitate mare de hormoni tiroidieni și are ca rezultat o agravare bruscă a simptomelor. Tratamentul este important pentru a preveni furtuna tiroidiană, tirotoxicoza și alte complicații.Perspectivele pe termen lung pentru hipertiroidism depind de cauza acestuia. Unele cauze pot dispărea fără tratament. Altele, cum ar fi boala Graves, se agravează în timp fără tratament. Complicațiile bolii Graves pot pune viața în pericol și vă pot afecta calitatea vieții pe termen lung.
    Diagnosticarea și tratarea timpurie a simptomelor îmbunătățesc perspectivele pe termen lung.

    Sursa:


    Dislipidemia
    Dislipidemia: Ce trebuie să știți?
    Dislipidemia se referă la niveluri nesănătoase ale unuia sau mai multor tipuri de lipide (grăsimi) în sânge.
    Sângele dumneavoastră conține trei tipuri principale de lipide:
    Dacă aveți dislipidemie, înseamnă de obicei că nivelul LDL sau trigliceridele sunt prea ridicate.
    Poate însemna, de asemenea, că nivelurile dumneavoastră de HDL sunt prea scăzute. Colesterolul LDL este considerat tipul "rău" de colesterol.
    Acest lucru se datorează faptului că se poate acumula și poate forma aglomerări sau plăci în pereții arterelor dumneavoastră.
    Prea multă placă în arterele inimii dumneavoastră poate provoca un atac de cord. HDL este colesterolul "bun", deoarece ajută la eliminarea LDL din sângele dumneavoastră.
    Trigliceridele provin din caloriile pe care le consumați, dar pe care nu le ardeți imediat.
    Trigliceridele sunt stocate în celulele adipoase.
    Ele sunt eliberate ca energie atunci când aveți nevoie de ele.
    Totuși, dacă mănânci mai multe calorii decât arzi, poți avea o acumulare de trigliceride.
    Nivelurile ridicate de LDL și trigliceride vă expun la un risc mai mare de atac de cord și accident vascular cerebral.
    Nivelurile scăzute de colesterol HDL sunt legate de riscuri mai mari de boli de inimă.
    Tipuri de dislipidemii
    Dislipidemia este împărțită în tipuri primare și secundare.
    Dislipidemia primară este moștenită. Dislipidemia secundară este o afecțiune dobândită.
    Asta înseamnă că se dezvoltă din alte cauze, cum ar fi obezitatea sau diabetul.
    Este posibil să auziți termenul de hiperlipidemie folosit în mod interschimbabil cu cel de dislipidemie.
    Dar acest lucru nu este în întregime corect.
    Hiperlipidemia se referă la niveluri ridicate de LDL sau trigliceride.
    Dislipidemia se poate referi la niveluri care sunt fie mai mari, fie mai mici decât intervalul normal pentru aceste grăsimi din sânge.
    Printre tipurile specifice de dislipidemie primară se numără:
    • Hiperlipidemia familială combinată.Aceasta este cea mai frecventă cauză ereditară atât a colesterolului LDL ridicat, cât și a trigliceridelor ridicate.Dacă aveți hiperlipidemie familială combinată, ați putea dezvolta aceste probleme în adolescență sau la 20 de ani. De asemenea, aveți un risc mai mare de boală coronariană precoce, care poate duce la un atac de cord. 
    • Hipercolesterolemia familială și hipercolesterolemia poligenică. Ambele sunt caracterizate de un nivel ridicat al colesterolului total. Vă puteți calcula colesterolul total prin adăugarea nivelurilor LDL și HDL, împreună cu jumătate din nivelul trigliceridelor. Un nivel al colesterolului total de sub 200 miligrame pe decilitru (mg/dL) este cel mai bun.
    • Hiperapobetalipoproteinemia familială. Această afecțiune înseamnă că aveți un nivel ridicat de apolipoproteină B, o proteină care face parte din colesterolul LDL. Hiperlipoproteinemia este o afecțiune care poate fi primară sau secundară. Dacă aveți această afecțiune, organismul dumneavoastră are dificultăți în descompunerea colesterolului LDL sau a trigliceridelor.
    Care sunt simptomele?
    S-ar putea să aveți dislipidemie și să nu știți niciodată. Ca și hipertensiunea arterială, colesterolul ridicat nu are simptome evidente. Este adesea descoperit în timpul unui test de sânge de rutină. Cu toate acestea, dislipidemia poate duce la boli cardiovasculare, care pot fi simptomatice. Nivelurile ridicate de colesterol LDL sunt asociate cu boala coronariană, care este o obstrucție în arterele inimii, și cu boala arterială periferică (BAP), care este o obstrucție în arterele picioarelor. Boala coronariana poate duce la dureri în piept și, în cele din urmă, la un atac de cord. Principalul simptom al BAP este durerea de picior la mers.

    Care sunt cauzele și cine este expus riscului?
    Mai multe comportamente pot duce la dislipidemie.
    Acestea includ:
    • fumatul de țigări 
    • obezitatea și un stil de viață sedentar
    • consumul de alimente bogate în grăsimi saturate și grăsimi trans
    Consumul excesiv de alcool poate contribui, de asemenea, la creșterea nivelului de trigliceride.Aveți un risc mai mare de dislipidemie primară dacă unul sau ambii părinți au avut dislipidemie. Înaintarea în vârstă este, de asemenea, un factor de risc pentru colesterolul ridicat. Femeile au tendința de a avea niveluri mai scăzute de LDL decât bărbații până la menopauză. Atunci, nivelul LDL al femeilor începe să crească.Alte afecțiuni medicale care vă pot crește riscul de dislipidemie includ:
    • diabetul de tip 2
    • hipotiroidism
    • boala cronică de rinichi
    De asemenea, un nivel scăzut de colesterol HDL este asociat cu un nivel ridicat de LDL, deși cele două cifre nu se mișcă întotdeauna în tandem.

    Cum se diagnostichează?
    Un simplu test de sânge care verifică LDL, HDL și trigliceridele va dezvălui dacă nivelurile dumneavoastră sunt ridicate, scăzute sau se află într-un interval sănătos. Aceste cifre se pot schimba de la un an la altul, așa că efectuarea anuală a analizelor de sânge este o idee bună.
    Dacă luați medicamente pentru dislipidemie, este posibil ca medicul dumneavoastră să dorească să faceți analize de sânge mai frecvente.
    Iată cum să vă pregătiți pentru un test de colesterol.
    Opțiuni de tratament
    Cel mai frecvent utilizat medicament pentru tratarea dislipidemiei este o statină.
    Statinele ajută la reducerea nivelului de LDL prin interferarea cu producția de colesterol în ficat.
    Iată mai multe despre cum funcționează statinele.Există mai multe tipuri de statine.
    Toate acționează puțin diferit, unele fiind mai puternice decât altele.
    Medicul dumneavoastră vă poate prescrie și alte medicamente pentru colesterol.
    Acestea pot fi luate în plus față de o statină sau în locul unei statine.
    Există multe argumente pro și contra de luat în considerare atunci când alegeți între medicamentele care controlează colesterolul.

    Ce schimbări în stilul de viață pot ajuta?
    Modificările stilului de viață vă pot ajuta să vă țineți sub control nivelul colesterolului și al trigliceridelor.
    Primul pas este să vă schimbați dieta.
    Modificările ar trebui să includă consumul mai puțin de grăsimi saturate, zahăr rafinat și alcool.
    Adăugarea mai multor fructe, legume, proteine slabe și cereale integrale în dieta dumneavoastră poate fi de ajutor.
    Consultați aceste 13 alimente care scad colesterolul pe care să le adăugați în dieta dumneavoastră.
    Exercițiile fizice zilnice și pierderea în greutate vă pot ajuta, de asemenea, să vă îmbunătățiți profilul colesterolului.
    Sfaturi de prevenire
    Încercați să vă mențineți o greutate sănătoasă, urmând o dietă sănătoasă pentru inimă și făcând exerciții fizice în mod regulat.
    De asemenea, ar trebui să renunțați la fumat dacă fumați.Dacă sunteți îngrijorat de dislipidemie, discutați cu medicul dumneavoastră despre cum vă puteți proteja împotriva acesteia.
    Dacă aveți un istoric familial de colesterol ridicat, fiți proactiv în ceea ce privește ducerea unei vieți sănătoase înainte ca cifrele colesterolului dumneavoastră să înceapă să se îndrepte spre niveluri nesănătoase.

    Care sunt perspectivele?
    Cu ajutorul statinelor sau al fibraților și al unui stil de viață sănătos, puteți, de obicei, să gestionați dislipidemia. Cheia este să continuați să luați medicamente dacă acestea sunt eficiente pentru a vă gestiona cifrele și dacă nu aveți efecte secundare. Uneori, oamenii își ating țintele de colesterol și nu mai iau statine.Dacă urmați sfatul medicului dumneavoastră, ar trebui să puteți ține dislipidemia sub control și să vă reduceți riscul de boli cardiovasculare.


    Cancerul gastric
    CANCERUL GASTRIC: O BOALĂ A STOMACULUI
    Cancerul gastric este asociat cu mai mulți factori de risc de mediu și comportamentali. Din cauza simptomelor sale generale, nespecifice, acest tip de cancer este adesea detectat prea târziu, ceea ce duce la un prognostic slab.
    Cunoscut și sub numele de cancer de stomac, cancerul gastric este mai răspândit în țările în curs de dezvoltare decât în cele industrializate.
    Cele mai afectate țări sunt cele din Asia (inclusiv China) și America de Sud (în principal Chile, Peru și Columbia), precum și din Europa de Est. O excepție pentru țările industrializate este Japonia[1], care are o incidență deosebit de mare a bolii. Africa Subsahariană, pe de altă parte, este relativ neafectată, cu o incidență mai mică decât în Europa.
    Această distribuție poate fi explicată prin natura factorilor de risc.
    Principalul factor de risc este prezența în stomac a bacteriei Helicobacter pylori (H. pylori), care este responsabilă pentru 80% dintre cancerele gastrice[2].[2]
    Această tulpină bacteriană este în general contractată în copilărie - de obicei transmisă pe cale orală de la părinte la copil din cauza proximității - și este cauza gastritei cronice, o inflamație a mucoasei stomacale care se transformă în cancer la 1% dintre persoanele infectate. [3]
    Datorită unor practici de igienă mai bune, unor metode îmbunătățite de conservare a alimentelor și accesului la apă potabilă și la antibiotice, prevalența infecției cu H. pylori este în scădere.
    Alți factori de risc identificați includ fumatul, alcoolul, consumul inadecvat de fructe și legume și o dietă bogată în sare sau care include prea multă carne și pește afumat (se crede că consumul ridicat de produse afumate este cauza incidenței ridicate din Japonia).
    Istoricul familial sau predispoziția genetică pot fi, de asemenea, asociate cu boala.
    Ca și în cazul altor tipuri de cancer, șansele de supraviețuire cresc odată cu diagnosticarea precoce.
    + 1.03 M
    Peste 1,03 milioane de cazuri noi au apărut la nivel mondial în 2018, ceea ce face ca acest tip de cancer să fie al cincilea cel mai frecvent.
    ≈783 000
    Aproape 783 000 de persoane au murit din cauza cancerului gastric în 2018, ceea ce face ca acesta să fie al treilea cel mai mortal cancer din lume.
    1.75 M
    Până în 2040, cancerul gastric ar putea afecta 1,75 milioane de persoane, ceea ce reprezintă cu 69% mai mult decât în 2018.
    STOMACUL: ORGANUL PRINCIPAL ÎN PROCESUL DIGESTIV
    Stomacul îndeplinește două funcții în organism.
    Prima este chimică: produce o combinație de acizi și enzime, sucurile gastrice, care sunt în esență un amestec de acid clorhidric și enzime digestive, în special pepsină, care descompune proteinele.
    A doua funcție este mecanică: ajută la digestie. Atunci când mușchii stomacului se contractă, aceștia frământă conținutul stomacului, transformându-l într-o masă semifluidă , care este apoi transportată în intestin. Majoritatea cancerelor de stomac (peste 90%) sunt adenocarcinoame[4] care apar în mucoasa stomacului, stratul cel mai interior, unde se află glandele producătoare de acid și enzime.
    Cancerul poate afecta întregul stomac. Atunci când cancerul apare în cele două treimi superioare ale stomacului (în apropierea esofagului), tumorile sunt denumite proximale.
    Atunci când cancerul apare în treimea inferioară a stomacului, în apropierea intestinului, tumorile se numesc distale.
    DEPISTAREA PRECOCE A CANCERULUI
    Cancerul de stomac are puține simptome specifice. Prin urmare, este esențial să vă consultați imediat medicul în caz de dureri epigastrice (în regiunea superioară și mijlocie a abdomenului), greață, vărsături, deteriorarea stării generale de sănătate (pierderea poftei de mâncare, oboseală, scădere în greutate), disfagie (dificultăți de înghițire), hemoragii gastrointestinale (prezența sângelui în vărsături sau în scaun) sau anemie.
    Screeningul și eliminarea bacteriei sunt recomandate în special pentru persoanele cu risc: 
    Rudele de gradul întâi (tată/mamă, frate/soră, copil) ale unui pacient cu cancer de stomac,
    Persoanele tratate cu medicamente antiinflamatoare nesteroidiene mai mult de un an, expuse la un risc de ulcer gastric.
    GASTRECTOMIA, O INTERVENȚIE CHIRURGICALĂ MAJORĂ
    Intervenția chirurgicală poate fi efectuată atunci când cancerul este diagnosticat în stadii incipiente (este afectată doar mucoasa), atunci când este localizat (limitat la stomac) sau atunci când este avansat local (răspândit la organele adiacente, la ganglionii limfatici din apropiere). Uneori, atunci când tumora a făcut metastaze în alte organe (ficat, plămâni, ovare), se propune o intervenție chirurgicală pentru a reduce dimensiunea tumorii.
    În funcție de stadiul bolii, chirurgul va îndepărta total sau parțial stomacul (gastrectomie totală sau parțială). Operația presupune, de asemenea, restabilirea continuității tubului digestiv, atunci când este posibil. În caz contrar, este necesar să se efectueze o gastrostomie, care presupune conectarea unui mecanism de alimentare artificială direct la stomac din exterior, pentru suportul nutrițional.
    Efectele secundare ale gastrectomiei pot apărea atât pe termen scurt (hemoragie, infecție, durere, pierderea poftei de mâncare și a greutății, diaree, etc.), cât și pe termen lung. Îndepărtarea stomacului, în special îndepărtarea completă, poate duce la oboseală, tulburări psihologice și anxietate. Pot apărea deficite de fier și de vitaminele B9 (folat) și B12. În cazul deficitului de vitamine, sunt necesare injecții lunare pentru a preveni anemia, care trebuie continuate pe viață.
    CHIMIOTERAPIE PENTRU A MAXIMIZA ȘANSELE DE SUPRAVIEȚUIRE
    Chimioterapia, care este uneori combinată cu radioterapia, poate fi administrată înainte de operație (preoperator) pentru a reduce dimensiunea tumorii, astfel încât aceasta să poată fi îndepărtată mai ușor. Tratamentul chimioterapeutic preoperator durează între 2 și 3 luni. În ceea ce privește chimioterapia postoperatorie, cu o durată de 2 până la 4 luni, scopul este de a reduce riscul de recidivă pentru pacienții cu risc ridicat, prin eliminarea celulelor canceroase reziduale.
    În prezența metastazelor (tumori secundare), așa-numita chimioterapie paliativă încetinește progresia bolii și ameliorează simptomele legate de tumoră; aceasta îmbunătățește calitatea vieții, prelungind totodată durata de viață.
    PUNCTE CHEIE
    Factori de risc multipli:
    În primul rând bacteria H. pylori, fumatul, alcoolul, o dietă prea bogată în sare sau în carne și pește afumat. Puține simptome specifice. Prin urmare, este esențial să solicitați asistență medicală în caz de dureri epigastrice (regiunea abdominală), greață, vărsături, dificultăți de înghițire, hemoragii gastrointestinale sau anemie.
    Depistarea și eliminarea bacteriilor este disponibilă pentru persoanele cu risc, cum ar fi rudele de gradul întâi (tată/mamă, frate/soră, copil) ale unui pacient afectat sau persoanele cu risc de ulcer gastric.

    Sursa:

    [1]Source Globocan 2018, International Agency for Cancer Research – WHO. Available at: https://gco.iarc.fr/today/data/factsheets/cancers/7-Stomach-fact-sheet.pdf [2]https://www.e-cancer.fr/Patients-et-proches/Les-cancers/Cancer-de-l-estomac/Facteurs-de-risques [3]Léon Bérard Centre ; Available at : https://www.cancer-environnement.fr/417-Cancer-de-lestomac.ce.aspx [4]ALD No. 30 – Doctor’s guide to stomach cancer, HAS, September 2011.Available at: https://www.has-sante.fr/jcms/c_1105135/fr/ald-n-30-guide-medecin-sur-le-cancer-de-l-estomac

    15 / 04 / 2021
    Diabet. Cauze.Simptome.Preventie
    Diabetul zaharat se referă la un grup de boli care afectează modul în care organismul dumneavoastră utilizează zahărul din sânge (glucoza).
    Glucoza este vitală pentru sănătatea dumneavoastră, deoarece este o sursă importantă de energie pentru celulele care alcătuiesc mușchii și țesuturile dumneavoastră.
    De asemenea, este principala sursă de combustibil a creierului dumneavoastră.
    Cauza care stă la baza diabetului variază în funcție de tip. Dar, indiferent de tipul de diabet pe care îl aveți, acesta poate duce la un exces de zahăr în sânge. Prea mult zahăr în sânge poate duce la probleme grave de sănătate.
    Afecțiunile cronice ale diabetului includ diabetul de tip 1 și diabetul de tip 2.
    Condițiile de diabet potențial reversibile includ prediabetul și diabetul gestațional.
    Prediabetul apare atunci când nivelul zahărului din sânge este mai mare decât în mod normal, dar nu suficient de ridicat pentru a fi clasificat ca diabet.
    Prediabetul este adesea precursorul diabetului, dacă nu se iau măsuri adecvate pentru a preveni progresia. Diabetul gestațional apare în timpul sarcinii, dar se poate rezolva după ce copilul este adus pe lume.

    Simptome

    Simptomele diabetului variază în funcție de cât de mult este crescută glicemia.
    Unii oameni, în special cei cu prediabet sau diabet de tip 2, pot uneori să nu aibă simptome.
    În cazul diabetului de tip 1, simptomele au tendința de a apărea rapid și de a fi mai severe.

    Unele dintre semnele și simptomele diabetului de tip 1 și ale diabetului de tip 2 sunt:
    • Setea crescută
    • Urinare frecventă
    • Foame extremă
    • Pierdere inexplicabilă în greutate
    • Prezența cetonilor în urină (cetonele sunt un produs secundar al descompunerii mușchilor și grăsimilor care are loc atunci când nu există suficientă insulină disponibilă)
    • Oboseală
    • Iritabilitate
    • Vedere încețoșată
    • Răni cu vindecare lentă
    • Infecții frecvente, cum ar fi infecții ale gingiilor sau ale pielii și infecții vaginale
    Diabetul de tip 1 se poate dezvolta la orice vârstă, deși apare adesea în timpul copilăriei sau adolescenței. Diabetul de tip 2, tipul cel mai frecvent, se poate dezvolta la orice vârstă, deși este mai frecvent la persoanele cu vârsta peste 40 de ani.

    Când trebuie să consultați un medic

    Dacă bănuiți că dumneavoastră sau copilul dumneavoastră ar putea avea diabet. Dacă observați orice posibile simptome de diabet, contactați medicul dumneavoastră. Cu cât afecțiunea este diagnosticată mai devreme, cu atât mai repede poate începe tratamentul.

    Dacă ați fost deja diagnosticat cu diabet.
    După ce ați primit diagnosticul, veți avea nevoie de o monitorizare medicală atentă până când nivelul de zahăr din sânge se stabilizează.

    Cauze
    Pentru a înțelege diabetul, mai întâi trebuie să înțelegeți cum este procesată în mod normal glucoza în organism.

    Cum funcționează insulina

    Insulina este un hormon care provine de la o glandă situată în spatele și sub stomac (pancreas).
    Pancreasul secretă insulină în sânge. Insulina circulă, permițând zahărului să intre în celulele dumneavoastră.
    Insulina scade cantitatea de zahăr din sângele dumneavoastră. Pe măsură ce nivelul de zahăr din sânge scade, la fel se întâmplă și cu secreția de insulină din pancreas.
    Rolul glucozei
    Glucoza - un zahăr - este o sursă de energie pentru celulele care alcătuiesc mușchii și alte țesuturi.
    Glucoza provine din două surse majore: alimente și ficatul dumneavoastră.
    Zahărul este absorbit în fluxul sanguin, unde intră în celule cu ajutorul insulinei.
    Ficatul dumneavoastră stochează și produce glucoză.
    Atunci când nivelul de glucoză este scăzut, cum ar fi atunci când nu ați mâncat de ceva timp, ficatul descompune glicogenul stocat în glucoză pentru a menține nivelul de glucoză în limite normale.

    Cauzele diabetului de tip 1
    Cauza exactă a diabetului de tip 1 este necunoscută. Ceea ce se știe este că sistemul dumneavoastră imunitar - care în mod normal luptă împotriva bacteriilor sau virușilor dăunători - atacă și distruge celulele producătoare de insulină din pancreas.
    Acest lucru vă lasă cu puțină sau deloc insulină. În loc să fie transportată în celulele dumneavoastră, zahărul se acumulează în sânge.
    Se crede că tipul 1 este cauzat de o combinație de predispoziție genetică și factori de mediu, deși nu este încă clar care sunt exact acești factori. Nu se crede că greutatea este un factor în diabetul de tip 1.
    Cauzele prediabetului și ale diabetului de tip 2
    În cazul prediabetului - care poate duce la diabet de tip 2 - și în cazul diabetului de tip 2, celulele dumneavoastră devin rezistente la acțiunea insulinei, iar pancreasul dumneavoastră nu poate produce suficientă insulină pentru a depăși această rezistență. În loc să se deplaseze în celule, unde este necesar pentru energie, zahărul se acumulează în fluxul sanguin.
    Nu se știe cu exactitate de ce se întâmplă acest lucru, deși se crede că și factorii genetici și de mediu joacă un rol în dezvoltarea diabetului de tip 2.
    Excesul de greutate este strâns legat de apariția diabetului de tip 2, dar nu toți cei care suferă de diabet de tip 2 sunt supraponderali.
    Cauzele diabetului gestațional
    În timpul sarcinii, placenta produce hormoni pentru a vă susține sarcina. Acești hormoni vă fac celulele mai rezistente la insulină.
    În mod normal, pancreasul dvs. răspunde prin producerea unei cantități suficiente de insulină suplimentară pentru a depăși această rezistență.
    Dar, uneori, pancreasul dvs. nu poate ține pasul.
    Când se întâmplă acest lucru, prea puțină glucoză ajunge în celulele dumneavoastră și prea multă rămâne în sânge, rezultând diabetul gestațional.
    Factori de risc
    Factorii de risc pentru diabet depind de tipul de diabet.
    Factori de risc pentru diabetul de tip 1
    Deși nu se cunoaște cauza exactă a diabetului de tip 1, factorii care pot semnala un risc crescut includ:
    Antecedente familiale.
    Riscul dumneavoastră crește dacă un părinte sau un frate sau o soră are diabet de tip 1.
    Factori de mediu. Circumstanțe precum expunerea la o boală virală joacă probabil un anumit rol în diabetul de tip 1.
    Prezența unor celule dăunătoare sistemului imunitar (autoanticorpi).
    Uneori, membrii familiilor persoanelor cu diabet de tip 1 sunt testați pentru prezența autoanticorpilor de diabet. Dacă aveți acești autoanticorpi, aveți un risc crescut de a dezvolta diabet de tip 1. Dar nu toți cei care au acești autoanticorpi dezvoltă diabet.
    Geografie.
    Anumite țări, cum ar fi Finlanda și Suedia, au rate mai mari de diabet de tip 1.

    Factori de risc pentru prediabet și diabet de tip 2
    Cercetătorii nu înțeleg pe deplin de ce unii oameni dezvoltă prediabet și diabet de tip 2, iar alții nu.
    Cu toate acestea, este clar că anumiți factori cresc riscul, printre care:

    Greutatea.
    Cu cât aveți mai mult țesut adipos, cu atât celulele dumneavoastră devin mai rezistente la insulină. Inactivitatea.
    Cu cât ești mai puțin activ, cu atât riscul este mai mare. Activitatea fizică vă ajută să vă controlați greutatea, consumă glucoza ca energie și vă face celulele mai sensibile la insulină.
    Antecedente familiale. Riscul dumneavoastră crește dacă un părinte sau un frate sau o soră are diabet de tip 2.
    Rasa sau etnia. Deși nu este clar de ce, anumite persoane - inclusiv persoanele de culoare, hispanice, amerindiene și asiatice - prezintă un risc mai mare.
    Vârsta. Riscul dumneavoastră crește pe măsură ce îmbătrâniți. Acest lucru se poate datora faptului că, pe măsură ce îmbătrâniți, aveți tendința de a face mai puține exerciții fizice, de a pierde masă musculară și de a lua în greutate. Dar diabetul de tip 2 este, de asemenea, în creștere în rândul copiilor, adolescenților și adulților mai tineri.

    Diabetul gestațional.

     Dacă ați dezvoltat diabet gestațional când erați însărcinată, crește riscul de a dezvolta prediabet și diabet de tip 2.
    Dacă ați născut un copil care cântărește mai mult de 4 kilograme , sunteți, de asemenea, la risc de diabet de tip 2.
    Sindromul ovarelor polichistice.
    În cazul femeilor, faptul de a avea sindromul ovarelor polichistice - o afecțiune frecventă caracterizată prin perioade menstruale neregulate, creșterea excesivă a părului și obezitate - crește riscul de diabet.

    Tensiune arterială ridicată. A avea tensiunea arterială peste 140/90 milimetri de mercur (mm Hg) este legată de un risc crescut de diabet de tip 2.

    Niveluri anormale de colesterol și trigliceride.

    Dacă aveți niveluri scăzute de lipoproteine cu densitate mare (HDL), sau colesterol "bun", riscul de diabet de tip 2 este mai mare.
    Trigliceridele sunt un alt tip de grăsimi transportate în sânge. Persoanele cu niveluri ridicate de trigliceride au un risc crescut de diabet de tip 2. Medicul dumneavoastră vă poate spune care este nivelul colesterolului și al trigliceridelor.

    Factori de risc pentru diabetul gestațional
    Femeile însărcinate pot dezvolta diabet gestațional. Unele femei prezintă un risc mai mare decât altele. Factorii de risc pentru diabetul gestațional includ:
    • Vârsta. Femeile cu vârsta mai mare de 25 de ani prezintă un risc crescut.
    • Antecedente familiale sau personale. Riscul dumneavoastră crește dacă aveți prediabet - un precursor al diabetului de tip 2 - sau dacă un membru apropiat al familiei, cum ar fi un părinte sau un frate sau o soră, are diabet de tip 2.
    • Greutatea. Faptul că sunteți supraponderală înainte de sarcină vă crește riscul.
    • Rasa sau etnia. Din motive care nu sunt clare, femeile de culoare, hispanice, indiene americane sau asiatice americane sunt mai predispuse să dezvolte diabet gestațional. Complicații
    Complicațiile pe termen lung ale diabetului se dezvoltă treptat.
    Cu cât aveți diabet de mai mult timp - și cu cât glicemia dumneavoastră este mai puțin controlată - cu atât crește riscul de complicații. În cele din urmă, complicațiile diabetului pot fi invalidante sau chiar amenințătoare de viață.

    Complicațiile posibile includ:
    Boala cardiovasculară.
    Diabetul crește dramatic riscul diferitelor probleme cardiovasculare, inclusiv boala coronariană cu dureri în piept (angină pectorală), atac de cord, accident vascular cerebral și îngustarea arterelor (ateroscleroză). Dacă aveți diabet zaharat, aveți mai multe șanse de a suferi o boală de inimă sau un accident vascular cerebral.
    Leziuni nervoase (neuropatie). Excesul de zahăr poate leza pereții micilor vase de sânge (capilare) care vă hrănesc nervii, în special în picioare. Acest lucru poate provoca furnicături, amorțeală, arsuri sau dureri care încep de obicei la vârful degetelor de la picioare sau de la mâini și se răspândesc treptat în sus.
    Dacă nu este tratată, ați putea pierde orice senzație la nivelul membrelor afectate. Afectarea nervilor legați de digestie poate cauza probleme cu greața, vărsăturile, diareea sau constipația. În cazul bărbaților, poate duce la disfuncții erectile.
    Afectarea rinichilor (nefropatie).
    Rinichii conțin milioane de mici grupuri de vase de sânge (glomeruli) care filtrează deșeurile din sângele dumneavoastră.
    Diabetul poate deteriora acest sistem delicat de filtrare.

    Afectarea severă poate duce la insuficiență renală sau boală renală ireversibilă în stadiu terminal, care poate necesita dializă sau un transplant de rinichi. Afectarea ochilor (retinopatie).
    Diabetul poate afecta vasele de sânge ale retinei (retinopatie diabetică), putând duce la orbire.
    Diabetul crește, de asemenea, riscul altor afecțiuni grave ale vederii, cum ar fi cataracta și glaucomul. Afectarea picioarelor.
    Leziunile nervoase la nivelul picioarelor sau un flux sanguin deficitar la nivelul picioarelor crește riscul de diverse complicații ale picioarelor. Lăsate netratate, tăieturile și bășicile pot dezvolta infecții grave, care adesea se vindecă prost. Aceste infecții pot necesita, în cele din urmă, amputarea degetului, piciorului sau piciorului.
    Afecțiuni ale pielii.
    Diabetul vă poate face mai predispus la probleme ale pielii, inclusiv la infecții bacteriene și fungice. Tulburări de auz. Problemele de auz sunt mai frecvente la persoanele cu diabet.
    Boala Alzheimer.
    Diabetul de tip 2 poate crește riscul de demență, cum ar fi boala Alzheimer. Cu cât aveți un control mai slab al glicemiei, cu atât riscul pare să fie mai mare. Deși există teorii cu privire la modul în care aceste afecțiuni ar putea fi legate, niciuna nu a fost încă dovedită.
    Depresia. Simptomele depresiei sunt frecvente la persoanele cu diabet zaharat de tip 1 și de tip 2. Depresia poate afecta managementul diabetului.
    Complicații ale diabetului gestațional
    Majoritatea femeilor care au diabet gestațional nasc copii sănătoși. Cu toate acestea, nivelurile de zahăr din sânge netratate sau necontrolate pot cauza probleme pentru dumneavoastră și pentru copil.
    Ca urmare a diabetului gestațional pot apărea complicații la bebelușul dumneavoastră, printre care:
    • Creștere excesivă. Glucoza suplimentară poate traversa placenta, ceea ce declanșează pancreasul bebelușului dumneavoastră să producă insulină suplimentară. Acest lucru poate face ca bebelușul dumneavoastră să crească prea mare (macrosomia). Bebelușii foarte mari au mai multe șanse de a necesita o naștere prin cezariană.
    • Scăderea glicemiei. Uneori, bebelușii mamelor cu diabet gestațional dezvoltă un nivel scăzut de zahăr în sânge (hipoglicemie) la scurt timp după naștere, deoarece propria lor producție de insulină este ridicată. Hrănirea promptă și, uneori, o soluție intravenoasă de glucoză pot readuce nivelul de zahăr din sânge al bebelușului la normal.
    • Diabetul de tip 2 mai târziu în viață. Bebelușii mamelor care au diabet gestațional au un risc mai mare de a dezvolta obezitate și diabet de tip 2 mai târziu în viață.
    • Moarte. Diabetul gestațional netratat poate duce la moartea bebelușului înainte sau la scurt timp după naștere.

    Complicațiile la mamă pot apărea, de asemenea, ca urmare a diabetului gestațional, inclusiv:
    • Preeclampsia. Această afecțiune se caracterizează prin tensiune arterială ridicată, exces de proteine în urină și umflături la nivelul picioarelor și picioarelor. Preeclampsia poate duce la complicații grave sau chiar amenințătoare de viață atât pentru mamă, cât și pentru copil.
    • Diabet gestațional ulterior. Odată ce ați avut diabet gestațional la o sarcină, este mai probabil să îl aveți din nou la următoarea sarcină. De asemenea, este mai probabil să dezvoltați diabet - de obicei diabet de tip 2 - pe măsură ce îmbătrâniți. Complicațiile prediabetului 
    Prediabetele poate evolua în diabet de tip 2.
    Prevenire

    Diabetul de tip 1 nu poate fi prevenit. Cu toate acestea, aceleași alegeri de stil de viață sănătos care ajută la tratarea prediabetului, a diabetului de tip 2 și a diabetului gestațional pot ajuta și la prevenirea acestora:
    • Mâncați alimente sănătoase. Alegeți alimente mai sărace în grăsimi și calorii și mai bogate în fibre. Concentrați-vă pe fructe, legume și cereale integrale.
    • Străduiți-vă să căutați varietatea pentru a preveni plictiseala.
    • Faceți mai multă activitate fizică. Încercați să faceți aproximativ 30 de minute de activitate aerobică moderată în majoritatea zilelor săptămânii sau cel puțin 150 de minute de activitate aerobică moderată pe săptămână.
    • Pierdeți kilogramele în exces. Dacă sunteți supraponderal, pierderea chiar și a 7% din greutatea corporală - de exemplu, 6,4 kilograme dacă cântăriți 90,7 kilograme- poate reduce riscul de diabet.
    • Nu încercați însă să slăbiți în timpul sarcinii. Discutați cu medicul dumneavoastră despre cât de multă greutate este sănătos să luați în greutate în timpul sarcinii. Pentru a vă menține greutatea într-un interval sănătos, concentrați-vă pe schimbări permanente în ceea ce privește obiceiurile alimentare și de exerciții fizice.
    • Motivați-vă amintindu-vă de beneficiile pierderii în greutate, cum ar fi o inimă mai sănătoasă, mai multă energie și o mai bună stimă de sine. 
    Uneori, medicația este, de asemenea, o opțiune. 

    Medicamentele orale pentru diabet, cum ar fi metforminul (la indemnul unui medic), pot reduce riscul de diabet de tip 2 - dar alegerile unui stil de viață sănătos rămân esențiale. 

    Controlați-vă glicemia cel puțin o dată pe an pentru a verifica dacă nu ați dezvoltat diabet de tip 2.

    Cancerul la san
    Cancerul mamar este un cancer care se formează în celulele sânilor.
    După cancerul de piele, cancerul de sân este cel mai frecvent cancer diagnosticat la femeile din Statele Unite. Cancerul de sân poate apărea atât la bărbați, cât și la femei, dar este mult mai frecvent la femei.
    Sprijinul substanțial pentru conștientizarea cancerului de sân și finanțarea cercetării a contribuit la crearea unor progrese în diagnosticarea și tratamentul cancerului de sân. Ratele de supraviețuire a cancerului de sân au crescut, iar numărul deceselor asociate cu această boală este în continuă scădere, în mare parte datorită unor factori precum depistarea precoce, o nouă abordare personalizată a tratamentului și o mai bună înțelegere a bolii.
    Simptome
    Semnele și simptomele cancerului de sân pot include:
    O umflătură sau o îngroșare a sânului care se simte diferit de țesutul din jur Schimbarea dimensiunii, formei sau aspectului unui sân Modificări ale pielii de deasupra sânului, cum ar fi gropițe Un mamelon nou inversat Exfoliere, descuamare, descuamare, crustă sau descuamare a zonei pigmentate a pielii din jurul mamelonului (areola) sau a pielii sânului Roșeață sau înțepături ale pielii de deasupra sânului, ca pielea unei portocale

    Când să consultați un medic

    Dacă găsiți un nodul sau o altă modificare la sân - chiar dacă o mamografie recentă a fost normală - faceți o programare la medic pentru o evaluare rapidă.
     Cauze
    Medicii știu că cancerul mamar apare atunci când unele celule mamare încep să crească anormal. Aceste celule se divid mai rapid decât celulele sănătoase și continuă să se acumuleze, formând un nodul sau o masă. Celulele se pot răspândi (metastaza) prin sân la ganglionii limfatici sau în alte părți ale corpului.
    Cancerul mamar începe cel mai adesea cu celule din canalele producătoare de lapte (carcinom ductal invaziv). Cancerul mamar poate începe, de asemenea, în țesutul glandular numit lobul (carcinom lobular invaziv) sau în alte celule sau țesuturi din sân.
    Cercetătorii au identificat factori hormonali, de stil de viață și de mediu care pot crește riscul de cancer de sân. Dar nu este clar de ce unele persoane care nu au factori de risc dezvoltă cancer, dar alte persoane cu factori de risc nu dezvoltă niciodată cancer.
    Este probabil ca cancerul de sân să fie cauzat de o interacțiune complexă între constituția ta genetică și mediul înconjurător.
    Cancerul de sân moștenit
    Medicii estimează că aproximativ 5 până la 10 la sută dintre cancerele de sân sunt legate de mutații genetice transmise prin generațiile unei familii.
    Au fost identificate o serie de gene cu mutații moștenite care pot crește probabilitatea apariției cancerului de sân. Cele mai cunoscute sunt gena 1 a cancerului de sân (BRCA1) și gena 2 a cancerului de sân (BRCA2), ambele crescând semnificativ riscul atât de cancer de sân, cât și de cancer ovarian.
    Dacă aveți un istoric familial puternic de cancer de sân sau de alte tipuri de cancer, medicul dumneavoastră vă poate recomanda un test de sânge care să vă ajute să identificați mutațiile specifice ale genei BRCA sau ale altor gene care se transmit prin familie.
    Luați în considerare posibilitatea de a cere medicului dumneavoastră o trimitere la un consilier genetic, care vă poate analiza istoricul de sănătate al familiei dumneavoastră. Un consilier genetic poate discuta, de asemenea, despre beneficiile, riscurile și limitările testelor genetice pentru a vă ajuta în luarea deciziilor în comun.
    Factori de risc
    Un factor de risc pentru cancerul de sân este orice lucru care face ca probabilitatea de a face cancer de sân să fie mai mare. Dar faptul că aveți unul sau chiar mai mulți factori de risc pentru cancerul de sân nu înseamnă neapărat că veți dezvolta cancer de sân. Multe femei care dezvoltă cancer de sân nu au alți factori de risc cunoscuți decât faptul că sunt pur și simplu femei.
    Factorii care sunt asociați cu un risc crescut de cancer de sân includ:
    • Faptul de a fi femeie. Femeile sunt mult mai predispuse decât bărbații să dezvolte cancer de sân.
    • Creșterea vârstei. Riscul de cancer de sân crește pe măsură ce îmbătrâniți.
    • Un istoric personal de afecțiuni mamare. Dacă ați avut o biopsie mamară care a constatat carcinom lobular in situ (LCIS) sau hiperplazie atipică a sânului, aveți un risc crescut de cancer de sân.
    • Un istoric personal de cancer de sân. Dacă ați avut cancer de sân la un sân, aveți un risc crescut de a dezvolta cancer la celălalt sân.
    • Un istoric familial de cancer de sân. Dacă mama, sora sau fiica dvs. a fost diagnosticată cu cancer de sân, în special la o vârstă fragedă, riscul dvs. de cancer de sân este crescut. 
    Cu toate acestea, majoritatea persoanelor diagnosticate cu cancer de sân nu au antecedente familiale de boală.
    Gene moștenite care cresc riscul de cancer.
    Anumite mutații genetice care cresc riscul de cancer de sân pot fi transmise de la părinți la copii. Cele mai cunoscute mutații genetice sunt denumite BRCA1 și BRCA2. Aceste gene pot crește foarte mult riscul de cancer de sân și de alte tipuri de cancer, dar nu fac cancerul inevitabil.
    Expunerea la radiații.
    Dacă ați primit tratamente cu radiații la nivelul pieptului în copilărie sau ca adult tânăr, riscul de cancer de sân este crescut.
    Obezitatea.
    Faptul de a fi obeză vă crește riscul de cancer de sân.
    Începerea menstruației la o vârstă mai tânără.
    Începerea menstruației înainte de vârsta de 12 ani vă crește riscul de cancer de sân.
    Începerea menopauzei la o vârstă mai înaintată.
    Dacă ați început menopauza la o vârstă mai înaintată, aveți mai multe șanse să dezvoltați cancer de sân. Să aveți primul copil la o vârstă mai înaintată. Femeile care dau naștere primului copil după vârsta de 30 de ani pot avea un risc crescut de cancer de sân.
    Faptul că nu ați fost niciodată însărcinată. Femeile care nu au fost niciodată însărcinate au un risc mai mare de cancer de sân decât femeile care au avut una sau mai multe sarcini.
    Terapia hormonală postmenopauză.
     Femeile care iau medicamente de terapie hormonală care combină estrogenul și progesteronul pentru a trata semnele și simptomele menopauzei au un risc crescut de cancer de sân. Riscul de cancer de sân scade atunci când femeile nu mai iau aceste medicamente.
    Consumul de alcool. Consumul de alcool crește riscul de cancer de sân.
    Efectuarea de schimbări în viața de zi cu zi poate contribui la reducerea riscului de cancer de sân.

    Încercați să:
    Adresați-vă medicului dumneavoastră despre depistarea cancerului de sân. Discutați cu medicul dumneavoastră când să începeți examenele și testele de screening pentru cancerul de sân, cum ar fi examenele clinice de sân și mamografiile.

    Preventie

    Discutați cu medicul dumneavoastră despre beneficiile și riscurile screening-ului.

    Împreună, puteți decide ce strategii de screening pentru cancerul de sân sunt potrivite pentru dumneavoastră.
    Familiarizați-vă cu sânii dumneavoastră prin autoexaminarea sânilor pentru conștientizarea sânilor. Femeile pot alege să se familiarizeze cu sânii lor prin inspectarea ocazională a sânilor în timpul unei autoexaminări mamare pentru conștientizarea sânilor.
    Dacă apar modificări noi, noduli sau alte semne neobișnuite la sânii dumneavoastră, adresați-vă imediat medicului dumneavoastră.
    Conștientizarea sânilor nu poate preveni cancerul de sân, dar vă poate ajuta să înțelegeți mai bine schimbările normale pe care le suferă sânii dumneavoastră și să identificați orice semne și simptome neobișnuite.
    Consumați alcool cu moderație, dacă este cazul.
    Limitați cantitatea de alcool pe care o consumați la cel mult un pahar pe zi, dacă alegeți să beți.
    Faceți exerciții fizice în majoritatea zilelor din săptămână.
    Încercați să faceți cel puțin 30 de minute de exerciții fizice în majoritatea zilelor din săptămână.
    Dacă nu ați fost activ în ultima vreme, întrebați medicul dumneavoastră dacă este în regulă și începeți încet.
    Limitați terapia hormonală postmenopauză. Terapia hormonală combinată poate crește riscul de cancer de sân.
    Discutați cu medicul dumneavoastră despre beneficiile și riscurile terapiei hormonale.
    Unele femei se confruntă cu semne și simptome supărătoare în timpul menopauzei și, pentru aceste femei, riscul crescut de cancer de sân poate fi acceptabil pentru a ameliora semnele și simptomele menopauzei.
    Pentru a reduce riscul de cancer de sân, utilizați cea mai mică doză posibilă de terapie hormonală pentru cea mai scurtă perioadă de timp.
    Mențineți o greutate sănătoasă.
    Dacă greutatea dumneavoastră este sănătoasă, lucrați pentru a vă menține această greutate. Dacă trebuie să slăbiți, întrebați medicul dumneavoastră despre strategiile sănătoase pentru a realiza acest lucru. Reduceți numărul de calorii pe care le consumați în fiecare zi și creșteți încet cantitatea de exerciții fizice. Alegeți o dietă sănătoasă.
    Femeile care au o dietă mediteraneană completată cu ulei de măsline extravirgin și nuci amestecate pot avea un risc redus de cancer de sân. Dieta mediteraneană se concentrează în principal pe alimente de origine vegetală, cum ar fi fructele și legumele, cerealele integrale, legumele și nucile. Persoanele care urmează dieta mediteraneană aleg grăsimile sănătoase, cum ar fi uleiul de măsline, în locul untului și peștele în loc de carnea roșie.

    Reducerea riscului de cancer de sân pentru femeile cu un risc ridicat

    Dacă medicul dvs. v-a evaluat istoricul familial și a stabilit că aveți alți factori, cum ar fi o afecțiune precanceroasă a sânului, care vă cresc riscul de cancer de sân, puteți discuta despre opțiunile de reducere a riscului, cum ar fi:
    Medicamente preventive (chimioprevenție).

    Medicamentele care blochează estrogenii, cum ar fi modulatorii selectivi ai receptorilor de estrogen și inhibitorii de aromatază, reduc riscul de cancer de sân la femeile cu un risc ridicat de apariție a bolii.
    Aceste medicamente comportă un risc de efecte secundare, astfel încât medicii rezervă aceste medicamente femeilor care au un risc foarte ridicat de cancer de sân.
    Discutați cu medicul dumneavoastră despre beneficii și riscuri.
    Operație preventivă.
    Femeile cu un risc foarte ridicat de cancer de sân pot alege să li se îndepărteze chirurgical sânii sănătoși (mastectomie profilactică).
    De asemenea, ele pot alege să li se îndepărteze ovarele sănătoase (ooforectomie profilactică) pentru a reduce riscul atât de cancer de sân, cât și de cancer ovarian.

    Tipuri de cancer:

    Disbioza colonului
    Disbioza colonului
    Sanatatea si bunastarea individului depind în principal de echilibrul si buna functionare a intestinelor noastre. Microbiota colonului reprezinta totalitatea bacteriilor rezidente în intestin si care au o relatie simbiotica cu organismul nostru. Ea joaca un rol esential în sanatatea organismului prin participarea sa la realizarea unor functii importante, precum prevenirea invaziei microorganismelor patogene, îmbunatatirea functiei celulelor intestinale, întarirea sistemului imunitar, sintetizarea unor vitamine, stimularea miscarilor musculaturii intestinale pentru asigurarea tranzitului si reducerea senzatiilor neplacute de disconfort si balonare, evitarea proceselor inflamatorii intestinale.Modificarile calitative si cantitative ale microbiotei colonului, ale activitatii sale metabolice si ale distributiei acesteia poarta numele de disbioza intestinala. acest dezechilibru este implicat în aparitia unor tulburari digestive (boli inflamatorii intestinale, patologii biliare, maldigestie, etc.), dar si a unor boli sistemice precum obezitate, sindrom metabolic, boli cardiovasculare si vasculare periferice, astme bronsic si atopii, tulburari neurologice, alterarea capacitatii de metabolizare a unor medicamente.

    Analize disponibile:

    Disbioza colonului - analiza microflorei în scaun sBY -540 lei
    Disbioza este un termen care descrie pe larg un amestec microbian nefiziologic care se asociaza cu tulburari imunologice, nutritionale si metabolice.
    Disbiozele pot fi implicate în boli sistemice autoimune, precum poliartrita reumatoida, sau pot determina alergii.

    Ce analize include testul:

     analiza microflorei în scaun
     pH

    Disbioza colonului - Profil de baza sBY1-900lei

    Ce analize include testul:

     statusul microbiotei intestinale 
     Elastaza pancreatica 
     alfa 1 antitripsina 
     Lactoferina
     Imunoglobulina a secretorie 
     Calprotectina 
     pH

    Disbioza colonului - sindromul colonului iritabil sBY2 -1280 lei

    Sindromul colonului iritabil este una dintre cele mai frecvente tulburari digestive, cu simptomatologie foarte diversa si cu o legatura stransa cu microbiota intestinala.
    Aceasta legatura între simptomele de colon iritabil si disbioza apare evidenta dupa un episod de gastro-enterita tratata cu antibiotice.
    Administrarea de probiotice s-a dovedit eficienta, alaturi de terapia nutritionala, exercitiile fizicesi controlul durerii.
    Pentru diagnosticul sindromului de colon iritabil se analizeaza flora intestinala, parametrii inflamatori si de permeabilitate, calprotectina pentru a diferentia între tulburare organica si functionala, se pot adauga cortisolul si serotonina, precum si testul de intoleranta alimentara.

     Ce analize include testul:

     statusul microbiotei intestinale 
     Elastaza pancreatica
     Imunoglobulina a secretorie
     alfa 1 antitripsina 
     Beta defensina
     Zonulina
     EPX (proteina eozinofilica în scaun)
     Calprotectina 
     pH
     Lactoferina

    Disbioza colonului - Profil boli cronice intestinale sBY3 -880 lei

    Bolile cronice inflamatorii intestinale, precum colita ulcerativa si boala Crohn, combina o predispozitie genetica cu disbioza si cu dereglari imune, care produc tulburarea permeabilitatii intestinale si efecte toxice. stresul si nutritia sunt factori la fel de importanti. Se asociaza frecvent cu boli imune ale sistemului osos si cu osteoporoza. Diagnosticul trebuie confirmat prin colonoscopie cu biopsie, dar celelalte teste contribuie la diferentierea de sindromul colonului iritabil. Nivelurile foarte crescute de lactoferina si calprotectina arata gradul de recurenta.
    Analiza parametrilor de permeabilitate si statusul microbiotei intestinale sunt un diagnostic suplimentar valoros.

    Ce analize include testul:

     statusul microbiotei intestinale 
     Elastaza pancreatica 
     EPX (proteina eozinofilica în scaun) 
     alfa 1 antitripsina 
     Calprotectina 
     pH

    Disbioza colonului - Profil enterite sBY4 -970 lei

    Enteritele reprezinta inflamatii acute ale intestinului determinate de agenti patogeni si de enterotoxinele produse de acestia. Patogenii responsabili mai frecvent sunt Campylobacter, salmonella, staphylococcus, shigella, Yersinia, Clostridium, serotipuri de Escherichia coli (EHEC), adenovirus, norovirus, rotavirus.

    Ce analize include testul:

     statusul microbiotei intestinale 
     Elastaza pancreatica 
     pH
     Calprotectina 
     Lactoferina 
     Identificarea patogenului (bacterie, virus, fung)

    Disbioza colonului - Profil sindrom de maldigestie sBY5 -920 lei

    Maldigestia înseamna o digerare insuficienta a componentelor alimentare, care se asociaza frecvent cu sindromul de malabsorbtie, adica asimilarea insuficienta a nutrientilor. O cauza frecventa este lipsa enzimelor pancreatice, mai rar lipsa acizilor biliari – ca în cazul litiazei biliare, cu o digestie proasta a grasimilor si steatoree. În astfel de situatii, microbiota poate suferi modificari majore.

    Ce analize include testul:

     statusul microbiotei intestinale 
     Calprotectina
     Elastaza pancreatica 
     Lactoferina
     alfa 1 antitripsina
     pH

    Disbioza colonului - Profil hemoragii oculte sBY6 -285 lei
    Detectarea hemoragiilor oculte este primul pas in depistarea tumorilor si este o metoda usor de realizat si neinvaziva.
    Daca testul este pozitiv, se recomanda pasul urmator, colonoscopia. Pentru pacientii cu risc familial, colonoscopia se va recomanda obligatoriu.
    În general, sangele din produsele de carne consumate pot da reactii fals positive, iar degradarea bacteriana a globinei precum si vitamina C pot da reactii fals negative. De aceea, testul nostru de generatie superioara detecteaza doar hemoglobina umana, iar complexul cu haptoglobina împiedica degradarea bacteriana. Isoenzima M2 a piruvat kinazei indica o proliferare celularasi nivelul ei este independent de hemoragiile oculte.
    testul este pozitiv în tumori sangerande si nesangerande, în colita ulcerativa si în inflamatii cronice precum Boala Crohn.

    Ce analize include testul:

     Hemoglobina 
     Hemoglobina/haptoglobina
     M2 piruvat kinaza 
     Calprotectina

    Disbioza colonului – Profil sindromul intestinului permeabil sBY7 -1280 lei

    Integritatea mucoasei intestinale este esentiala pentru apararea fata de microbi patogeni si diverse substante toxice care sunt în mod obisnuit eliminate prin colon.
    Patrunderea acestor substante si microbi în sange si raspandirea lor îan alte organe si tesuturi se întampla atunci cand bariera intestinala nu functioneaza perfect.
    Odata ajunsi în circulatia sanguina, agresorii vor determina inflamatii si aparitia de autoanticorpi.
    Este cunoscuta asocierea sindromului colonului permeabil cu boli autoimune precum diabetul zaharat, scleroza multipla sau poliartrita reumatoida.

    Ce analize include testul:

     statusul microbiotei intestinale 
     alfa 1 antitripsina 
     Beta defensina 
     Zonulina 
     Imunoglobulina a secretorie 
     Histamina 
     pH

    Disbioza colonului - Profil atopic sBY8 -1500 lei

    Atopiile sunt tulburari asociate cu o disfunctie imunologica, precum neurodermita, eczema, astmul, febra fanului, cu o frecventa tot mai mare la copii.
    In multe cazuri, atopiile sunt cauza dezechilibrelor microbiotei intestinale, dar relatia de cauzalitate se poate inversa: o microbiota dezvoltata normal în perioada copilariei protejeaza organismul fata de atopii.
    Pentru diagnosticul atopiilor, testul de disbioza colonului vine sa completeze testele de diagnostic imunologic cu informatii despre microbiota intestinala, parametrii inflamatori si de permeabilitate

    Ce analize include testul:

     statusul microbiotei intestinale 
     Elastaza pancreatica 
     alfa 1 antitripsina 
     Beta defensina 
     Zonulina 
     Calprotectina 
     Histamina 
     pH
     EPX (proteina eozinofilica în scaun) 
     Imunoglobulina a secretorie
    Microbiota colonului
    Microbiota Colonului

    Microbiota colonului reprezintă totalitatea bacteriilor rezidente în intestin și care au o relație simbiotică cu organismul nostru. Microbiota nativa, rezidenta, este dobandita in primul an de viata si este o combinatie unica pentru fiecare individ, precum amprenta digitala. Microbiota tranzitorie colonizeaza intermitent intestinul si este formata din microorganisme potential patogene si nepatogene.

    Microbiota colonului si rolul ei in sanatate si in boala

    Microbiota colonului joaca un rol esential in sanatatea organismului prin participarea sa la realizarea unor functii importante, precum prevenirea invaziei microorganismelor patogene, imbunatatirea functiei celulelor intestinale, intarirea sistemului imunitar, sintetizarea unor vitamine, stimularea miscarilor musculaturii intestinale pentru asigurarea tranzitului si reducerea senzatiilor neplacute de disconfort si balonare, evitarea proceselor inflamatorii intestinale.
    Bacteriile care intra in compozitia microbiotei colonului pot fi impartite in mai multe categorii dupa functia pe care o indeplinesc: 
    • Microbiota imunomodulatoare: regleaza functionarea sistemului imun intestinal
    • Microbiota protectoare: previne colonizarea cu bacterii patogene
    • Microbiota muconutritiva: mentine integritatea mucoasei intestinale
    • Microbiota proteolitica: este benefica in cantitate redusa, dar nociva in cantitate mare
    • Drojdii: au rol benefic minor, dar sunt nocive cand formeaza micelii 
    Dezechilibrul numeric al bacteriilor microbiotei determina simptome
    Modificarile calitative si cantitative ale microbiotei colonului, ale activitatii sale metabolice si ale distributiei acesteia poarta numele de disbioza intestinala. Acest dezechilibru este implicat in aparitia unor tulburari digestive (boli inflamatorii intestinale, patologii biliare, maldigestie, etc.), dar si a unor boli sistemice precum obezitate, sindrom metabolic, boli cardiovasculare si vasculare periferice, astme bronsic si atopii, tulburari neurologice, alterarea capacitatii de metabolizare a unor medicamente.Intestinul uman este colonizat de bacterii din peste 1000 de specii, care formeaza un ecosistem stabil. O mica parte din aceste bacterii colonizatoare au si importanta terapeutica.

    Studiul functional al microbiotei intestinale
    Cu ajutorul unor tehnici speciale, dintr-o proba de scaun pot fi cuantificate bacteriile importante din intestin, pot fi evaluate cauzele tulburarilor care pot duce la inflamatii intestinale, precum si statusul imun protector, integritatea mucoasei si pH-ul mediului intestinal.

    Grupe de microorganisme relevante pentru o abordare terapeutica: 
    • Microbiota imunomodulatoare
    • Microbiota protectoare
    • Microbiota muconutritiva
    • Microbiota proteolitica
    • Drojdii si fungi
    Alterarea microbiotei rezidente normale poate avea efecte nocive asupra sanatatii

    Indicatii

    Studiul functional al microbiotei colonului este indicat in special:
    • Persoanelor care vor sa actioneze pentru protejarea sanatatii lor
    • Persoanelor care sufera de oboseala cronica
    • Pacientilor cu boli digestive
    • Pacientilor cu boli sistemice inflamatoare sau autoimune
    • Pacientilor cu alte boli cronice sistemice care pot fi in legatura cu disbioza intestinala
    Recomandari generale

    Intrerupeti tratamentul cu corticoizi, antibiotice si antihistaminice cu 20 de zile inainte de recoltarea probei.
    Daca sunteti in timpul unei cure de radioterapie sau chimioterapie, va recomandam sa asteptati 4 saptamani dupa terminarea curei pentru recoltarea probei.
    Proba se recolteaza intr-un recipient specific care este pus la dispozitie in laborator.
    Se va completa un formular specific de cerere de analize care va insoti proba.

    Analize disponibile:

    Microbiota intestinala - studiul functional (cultura+PCR)*

    Microbiota intestinala - studiul functional, inclusiv patogeni (paraziti intestinali si virusuri)*

    Microbiota intestinala - studiul functional, inclusiv patogeni (paraziti, virusuri si bacterii patogene)*




    Testul Real Time PCR COVID-19 -Constanta- La NPA Laborator Analize Medicale
    ANALIZA INDISPONIBILA DIN 01.10.2023.
    PCR test unavailable starting 01.10.2023.

    La NPA Laborator Analize Medicale Constanta iti poti face testul PCR COVID la doar 230 lei.
    Rezultatul in 6-8 ore, rapid, in limba romana si engleza! *
    Laboratorul este autorizat de catre Ministerul Sanatatii!
    Doresti sa pleci in vacanta si ai nevoie de un test RT-PCR CoVID19?
    Esti navigator si trebuie sa pleci in voiaj in regim de urgenta?
    Ai o interventie chirurgicala de urgenta si ai nevoie de un test RT-PCR COVID pentru a putea face interventia?

    Conteaza pe noi!
    Suntem cel mai prompt laborator din Constanta si oferim probabil cel mai bun serviciu din oras!

    Cum te poti programa:

    -sunand la numarul de telefon 0241660336,     apasand tasta 2.
    -te poti programa si prin Whatsapp prin contul NPA Laborator Analize Medicale Business.
    Numarul de telefon pentru programari prin Whatsapp Business este : 0732 162 015.
    -te poti programa folosind formularul de mai jos.

    Unde trebuie sa te prezinti ca sa iti faci testul RT-PCR CoVID-19?

    Recoltarea se poate face cu programare la :

    Ce program de recoltare este disponibil?

    Programul de recoltare este de luni pana vineri, cu programare prealabila.
    NPA Laborator Analize Medicale nu are program duminica.

    Cat costa testul RT-PCR CoVID-19??

    Profita de pretul special de 230 lei pentru testul RT-PCR COVID.

    Cand eliberam rezultatul?

    Eliberarea rezultatelor pentru probele recoltate pana in ora 12:00
    se face incepand cu ora 17.30 pe email.

    De ce sa alegi testare RT-PCR CoVID-19 la NPA Laborator Analize Medicale?

    Asiguram suport rezultate teste CoVID-19
    Puteti suna la 0241660336, apasand tasta 2 si un operator va va oferi asistenta necesara.



    Miile de pacienti care ne-au trecut pragul pentru testare au primit rezultatele la timp!
    Oferim interactiune placuta cu pacientii nostri!
    Oferim un pret corect pentru testul RT-PCR corelat cu timpii de executie, experienta placuta si suportul post-testare.

    *Pentru recoltarile facute pana in ora 12:00.

    Dacă intenționați să călătoriți, nu uitați să vă informați din surse sigure despre condițiile impuse de guvernul țării în care vreți să ajungeți: https://www.mae.ro/travel-conditions și să verificați cat timp sunt recunoscutet testele moleculare tip PCR.
    Vitamina B12
    Vitamina B12, numită şi cobalamina, are un rol extrem de important în funcţionarea sistemelor hematologic şi nervos, fiind o coenzimă cheie în sinteza acizilor nucleici ADN şi ARN şi în degradarea acizilor graşi. Sursa principală de vitamină este alimentaţia bogată în produse de origine animală, din care cobalamina este sintetizată prin acţiunea unor bacterii. Ajunsă în stomac, este separată de proteinele alimentare de către pepsină şi se cuplează cu haptocorina pentru a nu fi degradată de aciditatea sucului gastric. Ajunge în duoden, este decuplată de haptocorină şi se leagă de factorul intrinsec, împreună cu care merge spre ileonul terminal. Aici, factorul intrinsec facilitează cuplarea vitaminei la receptorul enterocitelor şi o protejează de catabolismul bacteriilor intestinale. De aici, cobalamina intră în circulaţia portală şi ajunge la ficat transportată de transcobalamina II, o proteină care se cuplează la receptorii endoteliali. Cobalamina este depozitată în ficat în cantităţi suficiente pentru a suplini mulţi ani deficitul.Complexitatea metabolismului şi absorbţiei vitaminei B12 atrage cu sine un potenţial mare de apariţie a unor defecte. Acestea vor determina mai frecvent deficit, mult mai rar exces de vitamină.

    Deficitul de vitamina B12 este destul de frecvent, în special la persoanele peste 60 de ani, dar şi la nou-născuţi, prin tulburări de absorbţie sau, mai rar, prin insuficienţa aportului alimentar (la vegetarieni). Deficitul nu apare brusc, deoarece se folosesc până la epuizare rezervele hepatice, iar simptomatologia neurologică nu apare în faza de latenţă. În prima fază, vitamina B12 este încă în limite acceptabile, dar orice scădere sub 400 pg/ml trebuie luată în considerare ca un indicator timpuriu al deficienţei.
    Se va verifica obligatoriu holotranscobalamina (sau vitamina B12 activă), iar dacă şi aceasta este scăzută sub 35 pmol/l, atunci se va considera existenţa unui deficit latent.
    În aceasta fază a deficitului, simptomatologia neurologică nu este încă instalată sau este foarte uşoară şi se va corecta rapid prin tratament cu vitamina B12.

    Diagnosticul se completează cu acidul metilmalonic şi homocisteină, care vor fi crescute în faza de deficit funcţional, precum şi cu dozarea acidului folic.

    Se vor cerceta apoi anticorpii anti-factor intrinsec, pentru a identifica o eventuală tulburare de absorbţie, în special la pacienţii cu ulcer, trataţi timp îndelungat cu antiacide gastrice.

    Paşii de diagnostic se vor succeda după următorul algoritm:
    Vitamina B12 Holotranscobalamina Acidul metilmalonic Homocisteina Interpretare
    >400 pg/ml - - - Deficit exclus
    normal normal normal Deficit exclus
    scăzut  normal normal Deficit latent
    scăzut crescut crescut Deficit funcţional


    Se completează cu dozarea acidului folic şi cu cercetarea anticorpilor anti-factor intrinsec.
    Excesul de vitamina B12 înseamnă o concentraţie serică de peste 950 – 1000 pg/ml şi se datorează cel mai frecvent excesului terapeutic, dar şi eliberării dintr-un depozit intern sau creşterii nivelului de transcobalamină şi al afinităţii acesteia pentru cobalamină.Creşteri patologice ale vitaminei B12 se întâlnesc în leucemii mielocitare cronice, leucemii promielocitare, policitemia vera, sindromul hipereozinofilic (în ultima variantă, prin intensificarea producţiei de haptocorină de către granulocite – ceea ce face uşor diagnosticul diferenţial cu hipereozinofiliile parazitare, în care haptocorina şi vitamina B12 sunt normale).
    Alte creşteri patologice ale vitaminei B12 sînt determinate de eliberarea din depozite în hepatita acută, în ciroză, în carcinomul hepatocelular, fie prin citoliză, fie prin insuficienţa funcţiei de clearance.
    Borrelioza sau boala Lyme
    BORRELIOZA SAU BOALA LYME este o boala infectioasa produsa de bacteria Borrelia burgdorferi, Borrelia afzelii sau Borrelia garrini si este transmisa de mici capuse din familia Ixodidae.
    Identificata initial la un grup de copii din Lyme, Conneticut, boala a fost descoperita ulterior in aproape toate statele americane si in Europa si afecteaza circa 10 000 de oameni pe an.

    SEMNELE BORRELIOZEI LYME SUNT:
    – aparitia unei eruptii cutanate circulara, in forma de tinta, deseori cu centrul clar, care se extinde pana la 20 de cm, sau mai mult si care dureaza intre 2-4 saptamani;
    – dureri de cap ;
    – oboseala;
    – febra;
    – frisoane;
    – durere in gat;
    – dureri ale muschilor si articulatiilor;
    – daca nu este tratata, la cateva saptamani apare un fel de artrita generalizata si dureroasa, cu inflamarea genunchilor;
    – paralizie, cel mai adesea a fetei;
    – scaderea capacitatii de memorare;
    – mancarimi sau amorteala in diverse zone ale corpului;
    – sensibilitatea pielii;
    – rigiditatea gatului;
    – sensibilitate la lumina;
    – batai neregulate ale inimii, dureri in piept, ameteala;
    – modificari psihologice, inclusiv depresie .

    CELE 3 STAGII ALE MANIFESTARII BOLII
    Aparitia ERITEMULUI MIGRATOR la cateva zile sau saptamani de la infestare.
    Se asociaza cu febra,frisoane,dureri de cap si senzatii de voma.Serologic,in acest stadiu se pot detecta anticorpi antiborrelia de tip IgM si IgG.
    Din acest stagiu poate urma fie o vindecare spontana,fie poate degenera in stadiul II sau III.
    Stadiul II prezinta manifestari neurologice,cardiac(miocardite)si articulare(artrite).
    Apare la saptamani sau luni de la muscatura de capusa.
    Prin atacul asupr sistemului nervos pot apare paralizii in special faciale,meningite,mielite,encefalite.Serologic,in acest stadiu pot fi detectate IgG antiborrelia.
    Stadiul III apare la luni sau ani de la muscatura de capusa si implica afectiuni cronice ale articulatiilor,pielii si sistemului nervos central.
    Serologic se determina anticorpii IgG.

    ANALIZE DE LABORATOR
    În principal există două tipuri de analize: directe și indirecte.
    Analizele indirecte apreciază reactivitatea organismului (de pildă nivelul anticorpilor anti-Borrelia din sânge sau LCR); ELISA  sau Western Blot.
    Analizele directe evidențiază prezența bacteriei în organism (de pildă bacteria însăși sau material genetic aparținând acesteia, prin microscopie în câmp întunecat DFM sau metoda imunofluorescenței, precum și prin diverse analize ca PCR)

    Test de intoleranta alimentara (NATGE) -
    Simptomele de intoleranta alimentara aduc probleme in special in zona gastrointestinala.
    Acestea apar dupa un decalaj mare de timp de la masa, chiar si dupa 72 de ore. Aceasta “incompatibilitate” este de fapt o indigestie, deoarece agresorul este un ingredient alimentar de care organismul nu se poate ocupa corect si complet. Cunoscuta este intoleranta la lactoza, in care exista un deficit al enzimei lactaza si, implicit, un deficit al procesarii lactozei, al digestiei zaharurilor laptelui. Astfel, acestea vor ajunge in intestinul gros nedigerate si vor determina simptome, cum sunt crampele.
    Test de screening pentru 176 de antigene alimentare- 965 lei
    Test de screening pentru 264 de antigene alimentare- 1350lei

    Acest test este util in ghidarea pacientului catre o dieta de rotaţie de 8 – 12 saptamani. Pacientul va putea evita astfel consumul alimentelor pe care nu le tolereaza şi le va inlocui cu alimente tolerate. Rezultatul furnizat pacientului la efectuarea acestui test este un profil alimentar individual care il va ajuta sa inlocuiasca alimentele faţa de care a dezvoltat anticorpi şi, in acelaşi timp, sa coreleze diversele simptome cu alimentele consumate.Testul detecteaza anticorpi IgG (a nu se confunda cu alergiile alimentare mediate de IgE) dirijaţi impotriva a 176 de antigene alimentare. Un titru crescut al IgG denota o reacţie imunologica faţa de o ţinta antigenica derivata dintr-un aliment şi care a trecut in circulaţia sangvina prin bariera intestinala.
    De notat, acest test nu este o metoda de detecţie a alergiilor alimentare acute, mediate de IgE, prezente in special la copii cu reacţii atopice.Titrurile crescute de anticorpi detecteaza şi acele reacţii alimentare intarziate, care apar la 3 – 72 de ore de la consum.

    Tinta
    Exista o ipoteza conform careia fiecare persoana are o toleranta particulara fata de alimente. Aceasta este exprimata de sistemul imunitar printr-un titru normal sau crescut de anticorpi. Cresterea titrului de anticorpi este determinata de insuficienţa barierei intestinale, ca in sindromul intestinului permeabil, care permite trecerea macromoleculelor prin bariera. Acest fenomen are ca rezultat aparitia unor tulburari de tipul alergiilor, disfunctiilor metabolice si endocrinologice, mergind pana la reactii auto-agresive.

    Principiul testului
    NATGE este un test imunoenzimatic de tip EIA pentru detecţia a 264 de antigene alimentare.
    Sistemul de detecţie este un scanner cu specificitate IgG pentru fiecare antigen si un program pentru determinarea titrului semicantitativ al fiecarui anticorp alimentar, care va sta la baza stabilirii dietei.Buletinul cu rezultatele testului reprezinta reactia individuala a pacientului fata de alimente, prezentate pe grupe. Consultatia la specialistul nutritionist impreuna cu Testul de Intoleranta Alimentara determina maximum de succes.

    Alergic sau intolerant?
    Puteti afla acest lucru in urma unei discutii amanuntite cu medicul dumneavoastra si a unor teste de provocare a hipersensibilitatii, dupa cum puteti afla si din analize de sange. in laborator se verifica daca organismul dumneavoastra produce anticorpi fata de alimente. Detectarea in sangele dumneavoastra a anticorpilor IgE specifici unui anumit alergen este un indiciu foarte sugestiv pentru diagnosticul de alergie alimentara. Pentru un diagnostic cert, se pot face teste de provocare duble, cu alimentul incriminat, si cu substante placebo. Tot prin analize de sange puteti verifica un defect enzimatic sau un deficit enzimatic. De exemplu, intoleranta la lactoza: cu ajutorul unui simplu test de sange despre activitatea genei lactazei, medicul dumneavoastra poate trage concluzii despre cat de responsabila este lactaza de declansarea simptomelor.

    Ce este alergia incrucisata?
    Extrem de bizar, pentru unii pacienti ceea ce se manifesta ca o alergie alimentara este de fapt febra fanului. De exemplu, polenul de albine contine alegeni comuni cu ai unor alimente. De asemenea, polenul de mesteacan Bet V1 contine aceleasi proteine ca multe fructe si legume. Astfel, o persoana alergica la polenul de mesteacan va avea reactii alergice la consumul de mere sau de telina.
    Din fericire, exista acum metode moderne de laborator prin care se pot testa mai multi alergeni simultan. Nu este nevoie decat de o picatura de sange. Aceste asa-numite teste de diagnostic molecular se bazeaza pe o tehnologie cu microcip, care permite evaluarea profilului alergic complet, inclusiv clarificarea situatiilor de reactivitate incrucisata.Adresati-va intai medicului dumneavoastra pentru a discuta aspectele legate de diagnosticul de alergie.
    Lista celor 264 de antigene alimentare
    1. Agar-agar (geloza)
    2. Agrise
    3. Alac necopt
    4. Albus de ou
    5. Alga Chlorella
    6. Alge Kombu
    7. Alge Nori
    8. Alune de padure
    9. Amarant
    10. Ananas
    11. Anason
    12. Andive cichorium
    13. Anghinare
    14. Ansoa
    15. Arahide
    16. Arame
    17. Ardei gras
    18. Ardei iute, Cayenne
    19. Arpagic
    20. Asmatui (hasmatuchi)
    21. Aspergillus niger
    22. Avocado
    23. Bame
    24. Banana
    25. Barba caperi negre
    26. Biban
    27. Boia de ardei
    28. Branza Appenzell
    29. Branza Camembert
    30. Branza Cottage
    31. Branza de capra
    32. Branza de oaie
    33. Branza Emmentaler
    34. Branza Gouda
    35. Branza Gruyere
    36. Branza Mozzarella
    37. Branza Tilsiter
    38. Branza topita
    39. Broccoli
    40. Busuioc
    41. Cacao boabe
    42. Cafea
    43. Caisa
    44. Calcan
    45. Calmar
    46. Capsuna
    47. Carambola (Fructul stea)
    48. Cardamon
    49. Carne de bibilica
    50. Carne de cal
    51. Carne de caprioara
    52. Carne de cerb
    53. Carne de curcan
    54. Carne de gasca
    55. Carne de iepure
    56. Carne de miel
    57. Carne de mistret
    58. Carne de porc
    59. Carne de prepelita
    60. Carne de pui
    61. Carne de rata
    62. Carne de strut
    63. Carne de vita
    64. Carobin (agent gelificator)
    65. Cartof
    66. Cartofi dulci
    67. Castan dulce
    68. Castravete
    69. Ceai negru
    70. Ceai Rooibos
    71. Ceai verde
    72. Ceai Yerba Mate
    73. Ceapa
    74. Ceapa esalot (hasma)
    75. Ceapa verde
    76. Chard
    77. Cheag de branza
    78. Chimen
    79. Chimen negru
    80. Cicoare
    81. Cimbrisor
    82. Cimbru
    83. Cirese
    84. Ciuperci
    85. Ciuperci Champignon
    86. Ciuperci galbiori
    87. Ciuperci Pleurotus
    88. Ciuperci Shiitake
    89. Coacaze negre
    90. Coacaze rosii
    91. Cod
    92. Conopida
    93. Coriandru frunze
    94. Creson
    95. Crevete
    96. Cuisoare
    97. Curmale
    98. Curmale japoneze kaki
    99. Dafin
    100. Dorada
    101. Dovleac Hokkaido
    102. Dovlecel zucchini 
    103. Drojdie
    104. Drojdie de bere
    105. Fasole Anasazi
    106. Fasole boabe 
    107. Fasole mung
    108. Fasole pastai
    109. Fasole verde
    110. Fenicul
    111. Fistic
    112. Flori de Hibiscus 
    113. Flori de lavanda 
    114. Flori de tei
    115. Fructul pasiunii 
    116. Galbenus de ou
    117. Ghimbir
    118. Grapefruit
    119. Grau
    120. Grau alac
    121. Grau cu bob monococ 
    122. Grau dur
    123. Gulie
    124. Guma de guar (emulsificator)
    125. Halibut
    126. Hamei
    127. Hering
    128. Homar
    129. Hrean 
    130. Hrib galben 
    131. Hrisca 
    132. Iaurt 
    133. Kale 
    134. Kiwi 
    135. Lapte batut 
    136. Lapte de capra
    137. Lapte de iapa 
    138. Lapte de vaca 
    139. Lemon 
    140. Leurda 
    141. Leustean
    142. Licii
    143. Lime 
    144. Linte 
    145. Lup de mare
    146. Lupinus 
    147. Macese 
    148. Macrou
    149. Mandarină
    150. Mango
    151. Mar
    152. Marar
    153. Masline 
    154. Mazare
    155. Mei 
    156. Menta
    157. Merisor
    158. Midii
    159. Miere de albine 
    160. Migdale 
    161. Morcov
    162. Muguri de bambus 
    163. Mure
    164. Musetel
    165. Nap porcesc 
    166. Nap Rutabaga 
    167. Naut
    168. Nectarina 
    169. Nuca de cocos 
    170. Nuci
    171. Nuci Caju
    172. Nuci de Macadamia
    173. Nucsoara 
    174. Oregano
    175. Orez
    176. Orez salbatic
    177. Orz 
    178. Ovaz 
    179. Papadie 
    180. Papaya
    181. Para
    182. Parmezan 
    183. Pastarnac
    184. Pastrav 
    185. Patrunjel
    186. Patrunjel radacina 
    187. Pepene galben, cantalup
    188. Pepene galben, Honeydew 
    189. Pepene verde
    190. Peste Lutjanus
    191. Peste pescar (Lophius)
    192. Peste sole
    193. Peste spada 
    194. Piersica
    195. Piper negru
    196. Piper verde 
    197. Platica 
    198. Portocale
    199. Porumb 
    200. Praf de copt 
    201. Praz
    202. Prune
    203. Quinoa
    204. Rac
    205. Radacina lemn dulce
    206. Rapita
    207. Ridiche
    208. Ridiche alba 
    209. Rodie 
    210. Roinita (Melissa officinalis) 
    211. Romanesco 
    212. Roscova
    213. Rosie
    214. Rozmarin
    215. Rubarba 
    216. Salata creata de gradina 
    217. Salata de camp
    218. Salata iceberg
    219. Salata Radicchio
    220. Salata rosie de gradina 
    221. Salata verde
    222. Salata verde
    223. Salau
    224. Salvie
    225. Sardea
    226. Scortisoara
    227. Secara
    228. Seminte de chimion
    229. Seminte de dovleac
    230. Seminte de floarea soarelui
    231. Seminte de in
    232. Seminte de mac
    233. Seminte de mustar
    234. Seminte de pin
    235. Sfecla rosie 
    236. Smochine 
    237. Sofran
    238. Soia 
    239. Somon 
    240. Spanac
    241. Sparanghel
    242. Spirulina
    243. Stiuca 
    244. Stridie 
    245. Struguri albi
    246. Susan
    247. Tarhon
    248. Telina radacina
    249. Telina tulpina
    250. Tipar
    251. Ton
    252. Ulei de sofran 
    253. Urzica
    254. Usturoi
    255. Vanata
    256. Vanilie
    257. Varza alba
    258. Varza chinezeasca 
    259. Varza creata
    260. Varza de Bruxelles
    261. Varza rosie
    262. Voinicică
    263. Wakame 
    264. Zmeura
    Profilul TORCH - 330 lei
    Profil (complexul de analize) TORCH*- Pret special!
    Cat costa complexul de analize TORCH?*
    Profilul( complexul de analize )TORCH* costa 330 lei.

    De ce avem pretul special pentru TORCH?
    Pentru ca vrem sa ajutam cat mai multe mamici cu analize de calitate la preturi cat mai bune!

    Ce inseamna TORCH?

    -reprezinta de fapt acronimul medical a mai multor infectii congenitale, cel mai frecvent de natura virala, care afecteaza fatul sau nou nascutul si care i-au fost transmise acestuia intrauterin, de la mama.
    Cele 5 infectii sunt:
    -Toxoplasmoza (T),
    -Other viruses (O)
    -Rubeola (R),
    -Cytomegalovirus (C),
    -Herpes simplex (H) 

    De cele mai multe ori, simptomele sunt asemănătoare pentru toate aceste afecţiuni.
    Vorbim despre febră, alimentaţie dificilă, echimozele şi petesiile la nivelul mucoaselor, ficat mărit, splină mărită, apariţia icterului, tulburările de auz şi anomaliile la nivelul ochilor.

    Toxoplasma se manifestă prin encefalomielită, hidrocefalie, vărsături explozive sau convulsii. Aceasta este o boală parazitară ce este determinată de Toxoplasma gondii. Ca şi simptome, putem include apariţia icterului, edemele generalizate, defectele osoase şi corioretinita.
    Dacă este descoperită în primul trimestru al sarcinii, toxoplasma are o incidenţă a transmiterii mică, însă riscul teratogen este maxim. În trimestrul al treilea incidenţa este mare, însă nou-născutul este asimptomatic şi paucisimptomatic. Astfel, în primul trimestru, femeia are opţiunea de a întrerupe sarcina. Această variantă este recomandată de medici mai ales că riscul apariţiilor unor malformaţii este mare.


    Rubeola este o boală ce apare de multe ori în copilărie şi se manifestă prin apariţia unor erupţii pe piele.
    Dacă această boală este contactată în timpul sarcinii, poate avea efecte dramatice în viitor asupra copilului.
    Acesta se poate naşte cu malformaţii congenitale din cele mai grave: probleme oculare, auditive, cardiace, hepatice, cerebrale sau osoase.
    Pentru a evita contaminarea cu rubeolă, femeile sunt sfătuite să îşi facă vaccinul antirubeolic în perioada preconcepţională sau la începutul sarcinii.
    Cytomegalovirus
    Conform studiilor, 8% dintre femeile care contactează infecţia cytomegalovirus în timpul sarcinii o transmit mai departe fătului.
    Mai mult de o treime din nou-născuţi prezintă simptome ale unor afecţiuni grave: pneumonie, afecţiuni gastrointestinale, oftalmologice şi neurologice.
    Acest virus poate fi transmis şi după naştere, prin laptele matern.
    Această infecţie poate fi fatală, însă majoritatea nou-născuţilor supravieţuiesc dacă li se administrează tratamentul adecvat.
    Totuşi, 80% dintre aceştia dezvoltă anumite complicaţii încă din primul an de viaţă.
    Acestea sunt: surditate, tulburări de vedere şi retard mental.
    Herpes Simplex 
    Herpesul simplex poate provoca tulburări congenitale, iar gravitatea acestora este direct influenţată de momentul contactării acestei infecţii. În cazul infecţiei cu herpes simplex, simptomele diferă în funcţie de tulpina infectantă.
    Pot apărea la nivelul regiunii orofaciale sau genitale. Dacă boala este contactată în timpul sarcinii, aceasta poate cauza avortul spontan, moartea intrauterină dar şi malformaţii grave la naştere.
    Rata mortalităţii este una mare, de 25%.
    Herpesul neonatal se poate caracteriza prin manifestări cutanate, oculare şi leziuni herpetice diseminate în sistemul nervos central.

    Profilul TORCH cuprinde 8 analize:
    Toxoplasma gondii – Anticorpi IgG
    Toxoplasma gondii – Anticorpi IgM
    Virusul rubeolei – Anticorpi IgG
    Virusul rubeolei – Anticorpi IgM
    Citomegalovirus – Anticorpi IgG
    Citomegalovirus – Anticorpi IgM
    Virus herpetic 1 si 2 Anticorpi IgG
    Virus herpetic 1 si 2: Anticorpi IgM

    Metoda de lucru: CLIA


    Conditii de recoltare: 
    Se recolteaza sange venos dimineata pe nemancate, sau postprandial intr-un vacutainer fara anticoagulant cu /fara gel separator (vacutainere cu dop galben sau rosu) atat cat permite vacumul. 





    Trombofilia. Analize trombofilie
    TROMBOZA - FACTORI DE RISC
    Avand o frecventa de 2 - 7% în populatia generală, forma heterozigota a mutatiei Leiden a factorului V este unul din polimorfismele genetice cu cea mai mare importanta clinica. Femeile heterozigote care folosesc pilula contraceptiva cresc de 30 de ori riscul tromboembolic, iar cele homozigote de 200 de ori. De aceea, se recomanda ca rezistența APC sa fie determinata împreună cu diversi factori anticoagulant, iar dacă se descoperao scadere a acesteia, atunci diagnosticul trebuie completat cu analiza mutatiilor factorului V. Pacientele trebuie sa cunoasca riscul ereditar pentru tromboze.

    Tromboza venoasă profundă și complicațiile acesteia reprezintă situații patologice acute dintre cele mai frecvente. Incidența anuală medie a trombozelor venoase este de 0.1% în populația generală, dar ea crește semnificativ pentru grupele de vârsta mai înaintate. Un număr mare de factori variabili pot crește riscul. Profilaxia cu heparină fracționată este larg utilizată în situațiile acute în care riscul trombozelor este extrem de crescut, de pilda postoperator sau posttraumatic. In afară de aceste situații în care riscul este temporar, există factori genetici și biochimici care actionează cronic și care sunt grupați sub denumirea de trombofilie.

    Care sunt parametrii de laborator ce trebuie investigați în evaluarea unei trombofilii?

    Primul grup se referă la deficiențele factorilor anticoagulanți naturali, proteina S, proteina C și antitrombina III.

    Scăderea activității acestora favorizează trombogeneza. Având o frecvență de 0.2 - 5 / 1000 indivizi, aceste forme ereditare de trombofilie apar foarte rar și sunt răspunzatoare doar de 1 - 3% din cazurile de tromboză. Mutațiile “activatoare de funcție” ale factorului V și protrombinei sunt mult mai frecvent implicate. Mutatia V Leiden are drept efect rezistența factorului V la clivajul proteolitic exercitat de proteina C activată (APC). Rezistența la APC duce la scăderea inhibării cascadei de coagulare, cu creșterea consecutivă a riscului de tromboză.
    Mutația G20210A a protrombinei duce la hiper-protrombinemie, deci la exces de factor de coagulare trombogenic. În afară de factorii ereditari de trombofilie, mai există și factori dobândiți, cum ar fi sindromul antifosfolipidic (APL). Dacă fosfolipidele, cardiolipina sau fosfatidilserina sunt prezente, anticorpii antifosfolipidici se leagă de anumite proteine plasmatice, cum ar fi beta-2-glicoproteina. Se pare că mecanismele patogenice prin care anticorpii APL au efect protrombotic sunt multiple. De exemplu, se cunoaște faptul că Ac APL cresc expresia factorului tisular, inhibă fibrinoliza și interferă cu sistemul proteinei C.
    În plus, unii Ac APL determină in vitro un efect cunoscut sub numele de anticoagulant lupic.
    Anticorpii APL determină prelungirea timpilor de coagulare fosfolipid-dependenți, cum ar fi APTT. Depistarea sindromului APL se bazează, în diagnosticul de laborator, fie pe detectarea anticoagulantului lupic, fie pe depistarea anticorpilor anti-cardiolipină sau anti-beta-2-glicoproteină. La interpretarea rezultatelor, se va ține cont de faptul că anticorpii APL pot apărea, tranzitor, în cursul infecțiilor și, uneori, pot fi prezenți la indivizii sănătoși. Un alt factor trombofilic este hiper-homocisteinemia


    Prevalența Prevalența la cei Risc relativ de Risc relativ de
    generală cu tromboza apariție a tromboze
    trombozei recurente
    Mutații cu “scăderea funcției”
    Deficit de Antitrombina III < 1% 1% 10 - 25 1,5 - 3
    Deficit de Proteina S < 1% 3% 8 - 10 1,5 - 3
    Deficit de Proteina C < 1% 3% 7 - 10 1,5 - 3
    Mutații cu “creșterea funcției”
    Mutația V Leiden 5 - 8% 12 - 30% 5 - 7 1 - 2
    heterozigot
    Mutația G20210A a 1 - 4% 7 - 18% 2 - 3 1 - 2
    protrombinei
    Factori de risc dobândiți
    Anticoagulant lupic / APL 5 - 20% 10 2 - 4
    Hiperhomocisteinemia 5 - 10% 10 - 25% 2 - 3 1 - 3

    Riscul crescut de tromboze se datorează mutațiilor mai rare

    Deficiențele rare ale anticoagulanților naturali(Proteina S, Proteina C și Antitrombina III) se asociază cu un risc de 10 - 20 de ori mai mare pentru o primo-tromboză față de indivizii sănătoși, comparativ cu mutațiile mult mai frecvente ale factorilor pro-coagulanți (Factor V Leiden și protrombina C20210A), care determină creșteri moderate ale riscului de tromboză.  În cazul factorilor dobândiți, prezența anticorpilor APL duce la o creștere semnificativă a riscului și, spre deosebire de factorii ereditari, anticorpii APL determină și tromboze arteriale.
    Terapia anticoagulantă se recomandă atunci când factorii de risc se sumeaza
    Dacă testarea pentru trombofilie se face în cadrul unui screening la o persoana fară date anamnestice de tromboză, chiar dacă testele arată un risc relativ crescut, riscul absolut de tromboză trebuie considerat doar ușor sau moderat, iar terapia anticoagulantă, cu toate riscurile sale de accidente hemoragice, este complet nejustificată.  Dacă se cunoaște însă o predispoziție trombotică, atunci trebuie luate în considerare măsuri profilactice pentru situațiile cu risc, cum ar fi operații sau imobilizări.  În plus, atunci când factorii de risc trombofilici sunt prezenți, decizia de a prescrie contraceptive orale trebuie atent cântărită. Per se, contraceptivele orale determină un risc crescut de 2 - 3 ori de a face tromboză, dar riscul crește de 30 de ori atunci când este prezent factorul V Leiden.
    Motivul principal pentru care testăm factorii de risc trombofilici este acela de a determina dacă este necesară terapia cu anticoagulante după un episod trombotic. Decizia este mai usor de luat atunci când factorii de risc prezenți se asociază cu risc crescut de recurență. În general, se recomandă ca diagnosticul trombofiliei să nu se facă imediat după episodul trombotic, ci după încheierea terapiei anticoagulante inițiale (șase luni).  De asemenea, se recomandă ca diagnosticul să cuprindă toti parametrii prezenți în tabel, deoarece în cazul unei suprapuneri de factori, riscul este semnificativ mai mare, iar factorii care prezintă un risc singular mic pot deveni relevanți.


    II. METILENTETRAHIDROFOLAT REDUCTAZA ȘI RISCUL DE TROMBOZĂ


    Enzima metilentetrahidrofolat reductaza (MTHFR) joacă un rol important în metabolismul folaților, iar activitatea sa este indirect proporțională cu nivelul plasmatic al homocisteinei. O activitate enzimatică redusă determină astfel hiperhomocisteinemie. Cauza acestei deficiențe enzimatice pare a fi o mutație a genei MTHFR. Prevalența mutației în forma heterozigotă este 40%, iar în forma homozigota, 4-16%. Probabilitatea apariției hiperhomocisteinemiei este mai mare în cazul în care există un polimorfism al genei MTHFR.

    Mutațiile

    Cea mai frecventă mutație din gena MTHFR este o mutație punctiformă în codonul 677 (677 C-T). La homozigoți, aceasta se traduce printr-o formă termic instabilă, care reduce activitatea enzimei cu 50%. A doua mutație în gena MTHFR, care apare cu aproape aceeași frecvența, este în codonul 298 (298 C-A1), iar homozigoții vor avea o scădere cu aproximativ 60% a activității enzimei. Se pare că mutația din poziția 298 C-A1 în forma homozigotă sau heterozigotă duce la creșterea homocisteinemiei numai dacă se asociază cu o mutație în poziția 677, homozigotă sau heterozigotă.
    O combinație homozigot 677 C-T si heterozigot 298 C-A1 este foarte rară, iar combinația homozigot pentru ambele mutații nu poate fi întâlnită.
    Activitatea enzimatică și efectele ei În timpul metabolizării, sunt necesare 4 forme activate de acid folic, care se găsesc într-un echilibru menținut prin reacții de oxidare și reducere.
    Două dintre acestea sunt 5,10-metilentetrahidrofolatul si 5- metiltetrahidrofolatul. MTHFR catalizează reducerea 5,10-metilentetrahidrofolatului la 5-metiltetrahidrofolat. Metiltetrahidrofolatul, ca si metilcobalamina, este necesar pentru conversia homocisteinei în aminoacidul esențial metionina.
    Dacă activitatea MTHFR este scăzută, atunci homocisteina se poate acumula în plasmă. Indivizii heterozigoți purtători ai ambelor mutații reprezintă aproximativ 15% din populație. Comparativ cu restul indivizilor (85%), ei vor avea o scădere cu 50-60% a activității enzimei, adica mai mult decât heterozigoții pentru o singură mutație 677 C-T. Homozigotismul pentru ambele mutații (677 C-T si 298 C-A1) pare a fi fatal, deoarece nu a putut fi observat.

    Mutațiile MTHFR și concentrația homocisteinei în plasmă

    La pacienții homozigoți, se observă creșteri variind între ușoare și moderate ale nivelului plasmatic al homocisteinei, în special la cei cu nivel scăzut de acid folic.
    La purtătorii heterozigoți, homocisteinemia rămâne în intervalul de referință, cu condiția să nu existe o deficiență de folat și B12 asociată.
    Această interacțiune între genetică și nutriție este probabil legătura cu un risc crescut pentru boli cardiovasculare și pentru defecte de tub neural. De aceea, este recomandat ca femeile care vor să aibă copii să ia un supliment de 5 mg de acid folic pe zi încă înainte de sarcină. Același lucru se recomandă femeilor însărcinate care au risc de a avea un copil cu defecte de tub neural.
    Această doză trebuie administrată dinainte de concepție și pâna la sfârșitul primului trimestru. Se pare că riscul apariției trombozei este și mai mare atunci când, pe lângă mutațiile MTHFR, există și un Factor 5 Leiden sau o mutație 20210 în gena protrombinei.
    Aceste polimorfisme sunt cu siguranță cauza avorturilor spontane repetate, la vârstă mică a sarcinii. În plus, se pare (inhibitor competitiv al sintetazei).
    Analiza mutațiilor genei MTHFR este recomandată în următoarele situații:
    • Risc crescut pentru tromboze sau ateroscleroză
    • Risc familial pentru boli coronariene
    • Defect de tub neural fetal în familie
    • Avorturi spontane repetate în primele saptămâni de sarcină
    Ca factor de risc, mutația MTHFR este independentă de hipertensiune, hiperlipemie sau alți factori, precum fumatul. Dieta și suplimentarea cu acid folic pot determina temporar nivele plasmatice fiziologice de homocisteină la pacienții cu predispoziție genetică.
    Metoda de analiză După izolarea ADN-ului genomic din sângele venos periferic, se cercetează prezența mutației prin real-time PCR, folosind tehnologia LightCycler.

    III. DIAGNOSTICUL SINDROMULUI ANTIFOSFOLIPIDIC

    Majoritatea anticorpilor antifosfolipidici sunt dirijați nu împotriva fosfolipidelor, ci împotriva proteinelor asociate fosfolipidelor, cum ar fi protrombina. Din acest motiv, sunt necesare criterii complexe de diagnostic de laborator. Trombozele vasculare sunt criteriul clinic pentru diagnosticul APS.
    Sindromul antifosfolipidic (APS) reprezintă o cauză importantă pentru trombofilia dobândită și pentru avorturile recurente. În 1999, International Society of Thrombosis and Hemostasis (ISTH) a definit pentru prima oara, într-o forma general acceptată, definiția și criteriile clinice și de laborator pentru diagnosticul APS. Potrivit acestui acord, revizuit în 2006, criteriile clinice sunt:
    • Tromboze vasculare
    • Avorturi spontane recurente înainte de săptămâna 10 de sarcină (cel puțin 3)
    • Avorturi spontane neexplicate după săptămâna 10 de sarcină
    • Avorturi spontane datorate preeclampsiei sau insuficienței placentare.
    În afara acestor criterii clinice, diagnosticul APS mai presupune și prezența anticorpilor antifosfolipidici. Acest lucru se face prin detectarea anticoagulantului lupic sau a anticorpilor anti-cardiolipinici si anti β2-glicoproteina I în titruri medii și mari. Un rezultat pozitiv trebuie confirmat dupa minimum 12 săptămâni, deoarece trebuie excluse formele tranzitorii de anticorpi antifosfolipidici care apar uneori în infecții, dar nu se asociază cu un sindrom antifosfolipidic. În cele ce urmează, ne vom referi la câteva aspecte relevante pentru diagnosticul APS , inclusiv criteriile de laborator.

    Identificarea directă a anticorpilor
    Termenul de “anticorp antifosfolipidic” poate fi ambiguu, deoarece clasificarea inițială a acestor anticorpi nu a avut în vedere specificitatea antigenică cunoscută în prezent, ci metoda de verificare. În mod tradițional, erau folosite două tipuri de teste: testul anticoagulantului lupic și testul ELISA de identificare a anticorpilor anti-cardiolipinici. Anticoagulantul lupic reunește anticorpi care prelungesc timpii de coagulare fosfolipid – dependenți. Anticorpii anti-cardiolipinici identificați imunoenzimatic (ELISA) au drept antigen ținta cardiolipina fosfolipidică anionică. În anii ’90, au fost detectate antigenele specifice ale anticoagulantului lupic și al anticorpilor anti-cardiolipinici și s-a constatat că majoritatea anticorpilor anti-fosfolipidici sunt dirijați nu împotriva fosfolipidelor, ci a proteinelor asociate fosfolipidelor. Cel mai bine au fost caracterizate β2 glicoproteina I (β2GPI) și protrombina.

    Ca urmare a acestor descoperiri, s-au dezvoltat teste ELISA directe pentru identificarea acestor anticorpi, în special testele pentru anticorpii anti-β2GPI, deoarece s-a constatat că au semnificație clinică importantă, fiind asociați cu un risc înalt de tromboză.
    Metode de identificare a anticoagulantului lupic Deoarece nu există un test specific, identificarea anticoagulantului lupic presupune mai multe etape:
    1. Screening prin teste de coagulare fosfolipid-dependente. Deoarece niciunul nu este complet acoperitor pentru toate tipurile de anticorpi anticoagulant lupic, se recomandă să se verifice prin două teste, dar primul este negativ. Numai dacă ambele teste sunt negative, se poate exclude cu toată probabilitatea prezența anticoagulantului lupic. Unul dintre teste trebuie să fie timpul de reptilază sau timpul cu venin de vipera diluat Russell (dRVVT), iar celălalt trebuie sa fie un APTT lupus sensibil.
    2. Teste de confirmare, care se fac dacă screening-ul arată un rezultat pozitiv. Se confirmă prezența unui inhibitor și fosfolipid-dependența acestuia prin adăugarea, în efectuarea testului de coagulare pozitiv, a unei plasme umane normale și a fosfolipidelor.
    NPA Laborator Analize Medicale poate furniza toata gama de analize pentru trombofilie, inclusiv urmatoarele pachete:

    Trombofilie panel I risc genetic - Factor V mutatia Leiden, Factor II mutatia 20210, MTHFR mutatia C677T*

    Trombofilie panel II risc genetic - Factor V mutatia Leiden, Factor II mutatia 20210, MTHFR mutatiile C677T si A1298C*
    Trombofilie panel IV risc genetic - Factor V mutatia Leiden, Factor II 20210, MTHFR mutatiile C677T si A1298C, PAI1 4G/5G*
     



    Neautentificat
    Autentificare Activare notificari Contactati-ne Ajutor
    Mesaje


    Pentru a vedea mesajele trebuie sa va
    Autentificati
    0040241660336
    Abonati-va la newsletter
    Abonare


    Folosim cookies deoarece ne dorim sa iti oferim cea mai buna experienta online. Informatiile culese prin intermediul cookie-urilor sunt anonime, insa fara acestea, experienta ta online pe site-ul nostru ar fi semnificativ mai slaba. Mai multe informatii gasesti aici .
    Sunt de acord
    Nu sunt de acord